YOU ARE HERE:Home » Oaspete de soi » 42 la 43
Povestea primului meu maraton, scrisă la ceva vreme după cursă, altfel scrisă imediat ar fi ieșit prea lacrimgoen-telenovelă, iar la final ați fi rămas cu impresia că nu Edmund Hillary a cucerit Everestul, ci eu singur, fără șerpașul Norgay după mine.

[Bogdan Păcurar]*

Îmi propusesem să alerg un maraton. Am început acum doi ani: cursa de 10 km, apoi semimaraton, am făcut pasul logic. Anul trecut mi s-a părut că am ceva la genunchi și nu m-am antrenat. Anul ăsta am zis că nu-l mai ratez. Și am făcut niște controale. Și m-am antrenat. Și m-am documentat.

M-a ajutat Ciprian, care are multiple experiențe de genul ăsta. M-am dozat mai bine în apropierea cursei, mi-a zis ce să fac, cum și cât. Oricum, mă simțeam și nu mă simțeam pregătit, pentru că nu știam la ce să mă aștept, așa că i-am mărturisit că mă bazez mult pe încăpățânarea mea prostească. M-a asigurat că funcționează la fix, a verificat de mai multe ori pe pielea lui, cu rezultate mulțumitoare.

A venit ziua cea mare. Eram oarecum încurajat de o alegare recentă (rețineți „recentă”) de 30 km, care se încheiase cu un timp neașteptat de bun și simțeam că mai am rezerve. Mi-a spus Ciprian că după km 30 îți vine să-ți bați părinții sau să-ți dai un rinichi, numai ca să alerge altcineva în locul tău, dar nu l-am luat în serios (bine, mă, ai alergat și tu câteva maratoane și acum, gata, ești guru!).

Am pornit. Atmosferă bună, lume multă pe margine, aplauze, tobe, e fain, te simți așa o mică vedetă, deși mai sunt câteva mii ca tine care se simt la fel, toți iau încurajările doar pentru ei, dar e plăcut. Așa de tare m-am simțit încurajat, că era să termin cursa primul: între km 1 și km 2 am călcat strâmb pe o bordură și glezna mi s-a îndoit ca salcia. Am avut noroc că am scăpat fără entorsă sau altceva. M-am speriat, dar a fost și partea bună că m-am trezit din filmul meu cu vedete și am ajuns înapoi la asfalt, să fiu atent la ce fac.

Și dă-i, și-aleargă. Pe la km 8-9 mă-ntâlnesc cu frate-miu, ieșise la o tură cu bicicleta și a venit să vadă dacă funcționează bine aplicația care localizează alergătorii pe traseu. Funcționa, semn că m-a găsit. Pe la km 15 (alergam la umbra copacilor din Cișmigiu) iau un pliculeț cu gel energizant. Și-alerg în continuare.

Al doilea hop al cursei a fost la km 21, în Piața Constituției, în apropierea punctului de Start. Drumul s-a bifurcat, cei de la semimaraton au trecut linia de Sosire, noi de la maraton am fost îndrumați frumușel pe lângă ea, că mai avem încă o dată pe atât ca să trecem finish-ul. Deja îmi simțeam picioarele, aveam un timp de 2h 10min (mai mult decât ar fi trebuit) și trebuia practic să iau startul unui nou semimaraton. Am încercat io să mă motivez că e pentru oameni puternici, că așa se cern caracterele… bleah, nu credeam o iotă din prostiile care-mi treceau prin cap.

Am strâns din dinți și am alergat înainte. Am zis că nu mă uit la bornele kilometrice, alerg și gata, la un moment dat o să primesc un buchet mare de flori, și-o să mă sărute pe obraji două blonde superbe, semn că am trecut Sosirea. Pe naiba. La km 26 am cedat și m-am oprit din alergare, am mers cu pas întins. Plămânii erau ok, la locul lor, în schimb picioarele nu mai ascultau ritmul. Pur și simplu. Am mers o bucată, apoi am reluat alergarea, însă în pas de melc.

Practic, calvarul anunțat de Ciprian a început mai devreme de km 30. Până la final am avut trei episoade în care am mers în loc să alerg. Și de fiecare dată m-au apucat dracii, noroc că erau pe margine oameni foarte încurajatori cu de-ăștia ca mine și au reușit să mă ajute să reiau alergarea. Și ăsta e motivul pentru care nu mă mulțumește cum am terminat maratonul și pentru care trebuie să-l reiau. La maraton te duci să alergi, dacă ai chef de plimbare te duci frumos în parc sau în stațiune la băi. Dacă alergi, ai șansa să scoți un timp decent, nu 4 ore jumate, ca mine.

Cauza, îmi dau seama acum, a fost antrenamentul ăla lung de 30 km (v-am zis mai sus să rețineți cuvântul „recent”). A fost prea scurt intervalul dintre două alergări lungi, 10 zile. Din câte înțeleg, lași măcar vreo 3-4 săptămâni între ele, ca să te recuperezi complet. Eu mă simțeam recuperat, dar eram doar pentru o cursă de 15-20 km. Pentru un full maraton am plătit de m-a luat naiba.

Ultimii 2 km au fost mai ok. Deși eram rupt, vedeam Piața Constituției în linie dreaptă, lumea pe margine încuraja. Mi-am turnat în cap a nu știu câta sticlă cu apă și am trecut linia de Sosire. Erau mai multe culoare înguste de ieșire, la fiecare stăteau stewarzi care îți agățau de gât medalia de participare. M-am dus pe culoarul unde erau doi puști de 8-9 ani, m-am aplecat, mi-au atârnat sclipiciul de gât. I-aș fi înfiat pe loc.

La Sosire, ca și pe tot traseul, punct de hidratare (organizarea a fost impecabilă): apă, băuturi energizante, fructe. Am băgat din toate cât am putut. Am băgat cu frica soldatului de pe front, care nu știe când mai apucă următoarea masă.

Apoi m-a sunat frate-miu. Văzuse pe aplicație că am terminat și m-a sunat să mă cheme la un lighean cu sarmale. Atunci am avut surpriza să constat că nu pot vorbi: limba mi se lipea pur și simplu de cerul gurii, fălcile mi se-ncleștau, nu puteam articula vorbele, mă-mpleticeam în cuvinte ca un bețiv. Era epuizarea care mă forța să tac. Mi-a luat puțin timp, plus fructe și hidratare, să mă liniștesc, să-mi revin.

Ulterior am găsit și răspunsul. M-am uitat în aplicația mea de alergare. La datele introduse de mine (înălțime, greutate, vârstă), telefonul îmi arăta că pe distanța de 42 km consumasem aproape 4.000 de calorii. Un adult are nevoie de 2.000 – 2.500 de calorii pe zi. Io prind 2.000 când mă duc la mama în concediu și mă-ndoapă ca pe curcani. Aveam deficit serios, arătam cum arată bugetul guvernului Dăncilă: cheltuisem ca un prinț arab, iar încasările erau ca la muzeul de istorie când e închis. Normal că a durat să mă pun pe linie. De fapt, de atunci (a trecut mai bine de o săptămână) bag în continuu în mine: orice, oricât.

Cam asta e povestea maratonului meu. Numai că nu e capăt de linie, cum au fost celelalte curse. N-am simțit nevoia să le repet, acum o alergare de 10 km e încălzire, o tură de 20 km e antrenament pentru maraton. În schimb, trebuie să fac un maraton cum trebuie: alergare cap-coadă, fără plimbare, și un timp decent. Eu definesc decent – 4h. Ca de obicei, spun public ce-mi propun, ca să mă supun bătăii de joc publice dacă nu prestez.

Încă ceva: ultimul pachet de țigări l-am cumpărat pe 30 septembrie. E în rucsac, sigilat. Cumva, mă setasem subconștient să fac pauză de fumat în preajma maratonului (deși io nu mai sunt fumător de mult timp), dar văd că durează și după. Nu mi-am propus să mă las, dar nici nu am simțit nevoia să fumez. O las așa, să văd ce se întâmplă.

P.S. Inutil să precizez că titlul se referă la victoria vârstei asupra kilometrilor.

*Bogdan Păcurar este jurnalist. Relatarea cursei a apărut inițial pe blogul personal.

Comments

comments

Previous post

Crosul 15 Noiembrie. O cursă specială

Next post

Adio alergători bandiți?

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *