Sau despre cum poți să fii varză (la) fără asfalt. Povestea unui abandon la care piticii au fost mai buni

[Adrian Mila]

Când alergam, aveam doi companioni la concursuri. Un înger grăsunel, leneș și bine dispus pe umărul drept și un drăcușor șturlubatic și cârcotaș pe umărul stâng, care de obicei era mai activ când era de relatat cursa. Acum au plecat la alții. Locul lor a fost luat de pitici. Mulți și demenți, aglomerați în creieraș.

Nu știu cum gestiona Albă ca Zăpada problema cu cei șapte pitici ai săi, am citit și niște articole despre piticul porno, ăștia ai mei par cei mai periculoși. În special pentru mine.

Acum vreo două săptămâni piticii au decis că ar fi mișto sa meargă la triatlon. Fără asfalt, la munte. Câțiva pitici erau mai puțin băuți și mai precauți, dar au fost reduși la tăcere. De obicei, când piticii nu ajung la consens apelez la argumentul suprem, al inteligenței. Adică dau cu banu’. Acum nu am dat.

Am zis ca în primul rând trebuie să îmi aranjez bicicleta. Am un 29’er cu care am mers doar prin oraș. Am refuzat mereu să merg la concursuri de bicicletă, în primul rând pentru că nu sunt în stare. Nu am tehnică, pricepere. Nu mi se pare amuzant să mă dau prin noroaie, să blochez frânele și schimbătoarele, să mă coste reparațiile mai mult decât bicicleta.

Bicicleta mea are niște probleme în acest moment, nu schimbă bine, pinioanele și lanțul sunt varză, frânele sunt praf.
Într-o vineri seara mă opresc la service-ul meu preferat, hotărât să o las câteva zile, până e gata. Nu am noroc, șeful e plecat prin lume, sunt invitat să mă întorc luni pe la prânz, din lipsă de spațiu de depozitare. Piticii bombăne, luni sunt plecat, oricum, la prânz de obicei lucrez.

Pentru cei care cred în semne, după câteva zile, mergând spre casă, îmi sună telefonul. Mă opresc, vorbesc, mă uit în jur, oprisem chiar în față la un service de biciclete. Semn, clar, piticii urlă de fericire. Mă apropii, în geam este un afiș. Mă chiorăsc, afișul este o reclamă la Triatlonul fără asfalt. Uraaaa, semn divin clar, la pitici e bairam, mergem la triatlon. Aștept sa îmi vină rândul, arăt afișul din geam și explic ce vreau. Ok, mâine e gata.

Revin a doua zi, profit de ocazie și schimb și cauciucurile de oraș cu niște Maxxis Crossmark. Cauciucul din spate e schimbat de un puști, poc, explozie cameră. Fusese Continental. Este schimbată gratuit, plec puțin crispat de ultima replică, că mai trebuiau gresate niște piese. Din motive necunoscute nu le gresase, doar constatase, de parcă eu nu știam că trebuiau unse și reglate. De aia îi și adusesem bicla.

Fac câteva sute de metri, frânele nu țineau, schimbătorul nu mergea. Sărea lanțul, nu schimba pe toate pinioanele. Oooofffff.

Cu mari rețineri mă înscriu în ultima zi, miercuri, înainte de cursă, cu doar jumătate de inimă. 100 lei, taxă fixă. Apoi încep dezbaterile la pitici. Ce facem cu bicla? Ce facem cu temperatura apei? Temperatura estimată inițial e de 20 grade, în e-mailul primit joi scade la 19 grade. Încep să caut oferte de neopren, la magazine, apoi de închiriat, apoi pe Olx, poate iau ceva. Piticilor nu le iese din cap ultima poveste a Ioanei Molnar, cea cu hipotermia. Și cu blocarea coloanei.

Ce naiba să fac cu un neopren nou, cu experiență zero? Are sens? N-are, decid la unison piticii, nu o să mor în jumătate de oră de stat în apă rece. Cred că erau băuți.

Următoarele două nopți dorm prost. Cum adorm, cum se găsește câte un pitic să aprindă lumina în cap.

Joi seară fac pană, la cauciucul proaspăt pus, am luat un ciob. Credeți în semne? Înainte de triatlonul de la Buftea fac pană, acum iar pană, singurele pene în ultimii doi ani. Mă duc, iau o cameră, Continental, o schimb singur. Plec la 20.30 spre casă, fac iar pană la 2 km de casă. Cum era, credeți în semne?

Vineri la prânz sunt cu bicla, vrac în portbagaj, la Bike Geek, ultima redută și speranță. În viață contează câteva relații, zicea tata. Cea cu doctorul copilului, cu doctorul animalului de companie și cu service-ul de mașini. Sau de biciclete.

Mereu ezit să laud public. Pe de o parte mi-e frica de deochi, pe de altă parte apare mereu unul cu o experiență neplăcută care vrea să mă contrazică. Eu nu am cu ei decât experiențe plăcute, de patru ani încoace. Când mi-a venit rândul s-au rezolvat toate problemele. Mergea unsă, cum nu a mers nici nouă. Schimbă toate foile, pinioanele, frânele țin. Schimb și cauciucul pe spate cu unul mai rezistent.

Fără asfalt, desigur

Sâmbătă dimineață mă trezesc varză. Mă doare capul ca naiba, mi-e greață. Iau două pastile și plec spre Slon/Cerașu. Ajung în două ore, când mă dau jos din mașină arăt exact ca un omuleț din afișul concursului. Adică verde la față. Piticii râd acum, hai, că o bagă pe aia că a fost răcit când era mic.

Când mi-am mai revenit ajunsesem cam la 50% din capacitatea de luptă, care oricum nu este grozavă. Lacul și zona de start sunt la vreo 7 km de unde mă aflam. Iau geanta cu schimburi în spate și plec cu bicla. Mă vrăjiseră clipurile video de pe site-ul concursului, lacul, bicla. Alergarea.

Realitatea diferă puțin, viața bate filmul. Apăruse o informație, că nu este noroi. Poate ar trebui discutat puțin, când se poate considera că este noroi, să definim puțin noțiunea. La fel și cu distracția, să vedem cum și când se distrează lumea, să avem și noi niște repere, să știm când trebuie să râdem.

Cei 7 km m-au luat prin surprindere. M-au spart. Urcări relativ ușoare, pe care descopeream că trebuie niște mușchi noi, de care nu știam, coborâri pe care strângeam cât puteam din buci și din frâne, pe pietre și noroi. Gândul răzleț că tot ceea ce cobor va trebui urcat mă crispează total. Organizatorii și-au respectat promisiunea în proporție de 98%, sunt doar vreo 300 m de asfalt.

Pentru un orășean ca mine, pentru care nu există decât asfalt și pentru care panta maximă este cea de la Polivalentă sau de la Cocor deja devine evident că am niște probleme. Pot să îmi asum ideea că unora le place să facă omletă bătând cu șaua în ouă, ca un campion chinez de ping-pong, dar nu aș vrea să-mi disloc încă vreun disc lombar. Să fim clari, nu doar că am facut push-bike la deal, am avut si coborâri pe care m-am dat jos de pe biclă.

La lac am ajuns îngrijorat, cu mâinile și degetele înțepenite pe frâne. Ceasul se oprise deja de două ori de la zdruncinături, dacă aveam frâne de hybrid generam curent să alimentez un sat până la Crăciun. Tot stau și mă întreb dacă asta îmi recomandase la kinetoterapie, să mă dau cu bicla pe forestierul plin de pietre si cum naiba fac înapoi încă 21 km.

Autorui, în centru, încă zâmbind

Intru târziu în apă. Am trisuit. Apa e rece, anunțată cu 18 grade. Aparent suportabilă, dar nu reușesc să trec de umeri. Dârdâim, glumim, dar pulsul îmi tot crește. Psihicul meu era pregătit pentru o apă declarată la 20 grade. Oricum nu o verificam, oricum nu cred că pot să fac diferența între o apă de 20 grade și una de 18 grade. Dar psihic la mine 18 grade înseamnă neopren, nu am, așa că lupta este pierdută psihologic înainte să înceapă.

Se dă startul. Mă avânt timid, mă apropii prea mult de cel din față, mă retrag iar. Apoi nu mai am aer. Craul, bras, când bag capul în apă parcă dispare aerul. În 3-4 minute sunt praf. Lângă mine apare Paula, cu un bras relaxat. Hai, apa este foarte bună, hai. Încerc bras, fără sa bag capul în apă, ar merge, încet, dar ar merge.

Doar că la bras mă ține la coloană, inclusiv la zona lombară. Oricum nu mai simt labele de la picioare, prima baliză se apropie, spre mirarea mea. Bag iar capul în apă, să mai recuperez în craul. Iar mi se rupe filmul, apa e prea rece pentru piticii mei, care se simt inundați și încep să urle disperați. Mă agăț de buoy ca Leonardo di Caprio de masa lui mitzi din Titanic, încerc sa îmi dau seama dacă pot să termin cursa, piticii urlă alarmați. Dacă mai avansez cum naiba mă întorc? Care ar fi șmecheria să ies ultimul din apă? Ce vreau să demonstrez? Piticii defetiști câștigă simplu și definitiv, se lasă liniștea în cap și o iau spre mal.

Gândindu-mă după, uitându-mă la cei care au terminat fără neopren, probabil era posibil sa termin și înotul. Orice este posibil, nu oricând. Cursa mea s-a terminat după mai puțin de 9 minute.

Nu aveam nici putere, nici motivație și nici curaj, așa că am ieșit, cât mai puteam ieși singur. Mai ales că nu știu dacă sunt destul de deștept să strig după ajutor. Cum zicea tata, mai bine un laș care trăiește decât o cruce în plus pe malul lacului.

Mi-aș fi pus o cutie pe cap. Am dat cipul și voiam sa dau numerele, șeful îmi zice dar de ce nu faci restul de cursă, că tot ai venit până aici?

Las să treacă zmeii, să nu îi încurc la biclă, și plec și eu pe traseu, cu geanta în spate, ca un gospodar pe trenul de Dorohoi. Traseul de biclă mi s-a părut lung și greu. Probabil era scurt și frumos, dar l-am considerat așa doar când am început să cobor, la limita controlului, cu piticii chiuind, uitaseră probabil de rușinea abandonului. Cascada merita să trec mai încet, zmeura văzută cu colțul ochiului și niște fragi cereau atenție, dar am trecut prea repede pe lângă ele. Un biciclist căzut și plin de julituri mă sperie și o las și mai încet.

Alergarea era un fleac, până m-a apucat ficatul. Am trecut la pas, apoi am alergat iar. A fost ok. Sarmale, aș fi băut și o bere, Zăganul, dar aveam de condus. Și s-a terminat povestea. Devine foarte clar până și pentru mine că este foarte simplu să alergi și mult mai complicat să faci un triatlon.

Duminică, la bazin, am realizat ce se întâmplă. Când înot craul scot din apă un ochi, cam 15-20% din timp. Respir bolborosind și fără probleme, fiind cu capul aproape tot timpul sub apă, dar respir liniștit. În apă tulbure, când nu văd fundul și sunt (gândind invers) 80-85% din timp sub apă, am senzația că mă scufund. Și piticii intră la apă și în panică și încep să se agite și să sune sirenele de alarmă.

Fără asfalt la munte mi s-a părut o cursă tare mișto, mai ales dacă mergi și cu cortul, să stai mai pe îndelete, să bei o bere, să stai la povești vânătorești. Prea grea pentru mine. Îmi plăcuse acum câțiva ani că se rupseseră de federație, acum a apărut iar licența de o zi și taxa aferentă. O aștept cu nerăbdare și la crosuri, să mânce și gura FRA ceva.

Nu știu dacă e primul meu abandon, memoria nu mă ajută acum cu toate amintirile neplăcute, dar e nașpa. Dacă ar fi doar de la neopren ar fi simplu, dar este de la pitici și nu știu cum voi negocia cu ei.

O parte din pitici se delimitează, bă, te-ai făcut de rușine. Ceilalți dau replica rapid: dar când a fost Mila de fală? A doua zi după „cursă” aveam o febră musculară de zici că am tras la podium.

Ca idee, când tu întrebi cum este cursa și ți se spune că sarmalele sunt marfă, ăsta poate fi un semn, și el.

Comments

comments

Previous post

Despre ce vom vorbi în zilele următoare

Next post

Pe scurt. Rezultatele

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *