Gazela de la pagina 5

Alergarea la feminin – file de istorie (4)

În ziua de astăzi nu este ceva neobișnuit ca femeile să ia parte la competiții de alergare, de la curse scurte până la ultramaratoane. Lucrurile nu au stat însă așa dintotdeauna. Alergarea feminină are o istorie lungă, captivantă și este populată cu eroine care dintre care mai interesante. În această serie de articole veți regăsi poveștile lor.

de Mădălina Amza

În anul 1961, AAU (Amateur Athletic Union) interzice femeilor să ia parte în mod oficial la competiții de alergare, invocând pericolele majore la adresa sănătății alergătoarelor. În ciuda progreselor medicale și științifice, circulă în continuare mitul conform căruia există riscul ca alergarea să compromită capacitatea reproductivă a femeilor, mit foarte popular și la începutul secolului XX.

În același an însă, o tânără alergătoare decide să sfideze toate aceste obstacole și să participe într-o cursă organizată în Manchester, intrând astfel nu doar în istoria alergării feminine ci și în cea a feminismului și a afirmării drepturilor femeilor. Numele ei pare predestinat: Julia Chase (chase = eng. iureș, goană).

Julia a fost pasionată de alergare încă din copilărie: alerga prin păduri sau la ferma bunicii sale, juca fotbal, baseball sau hochei cu cei patru frați ai săi, fugea 3 kilometri până la școală atunci când pierdea autobuzul sau alerga desculță prin zăpadă pentru a se amuza. Pasiunea ei pentru alergare era insațiabilă iar George Terry, antrenorul său, spunea în glumă că Julia s-a născut alergând. În 1960, la vârsta de 17 ani, participă la prima sa cursă, după o lună de antrenament susținut, reușind să câștige campionatul New England la proba de 800 m.

Ulterior a luat parte și la selecția pentru Jocurile Olimpice, venind îmbrăcată în hainele unuia dintre frații săi și purtând niște pantofi de asemenea prea mari, care din acest motiv erau lipiți cu bandă adezivă de picioarele sale. Deși nu s-a calificat, obținând locul 5, a reușit un nou record personal și a avut ocazia să concureze împreună cu staruri precum Wilma Rudolph, care la acea vreme era considerată cea mai rapidă femeie din lume.

În 1961, Chase decide să ia atitudine împotriva deciziei AAU și anunță că intenționează să ia parte la cursa de la Manchester, în ciuda regulamentului care îi interzice acest lucru. Presa vremii susține cauza tinerei în vârstă de 19 ani, pe care o prezintă ca fiind inteligentă, frumoasă și amuzantă. Apare pe mai multe coperți, inclusiv pe cea a revistei Life, primește nenumărate scrisori de susținere, inclusiv din Japonia și Africa de Sud, dar este nevoită să răspundă și la remarci malițioase (“Femeile nu aleargă. Tu alergi. Ce ești tu?”).

Julia continuă însă să lupte pentru cauza sa, invocând ca argument faptul că în alte țări femeilor li se permite să concureze în competiții de alergare. Interesant, ea nu este prima din familia sa care încearcă să spargă barierele vremii. Străbunicul său, Wiliam Dudley Foulke, a fost președintele Asociației Sufragetelor din America la sfârșitul secolului XIX, iar bunica sa, Mary Foulke Morrisson, a fost de asemenea o militantă pentru dreptul la vot al femeilor.

Pe 23 noiembrie 1961, Julia Chase se prezintă la startul competiției de la Manchester îmbrăcată într-o fustă de alergare. Ulterior declară într-un interviu: “Nu am încercat să pretind că sunt bărbat. Sunt ceea ce sunt. Sunt o fată, am fustă, mi-am aranjat părul, m-am dat cu ruj și am de gând să alerg.” Alte două femei intenționează să i se alăture. Prima dintre acestea, Chris Mckenzie, este cunoscută pentru modul excentric în care se îmbracă, obișnuind să alerge în izmenele soțului său sau purtând un tricou cu inscripția “Dacă pot să port o sarcină 9 luni, pot să alerg 10 kilometri”.

Cealaltă, Dianne Lechausse, este o tânără de 18 ani, elevă de liceu și pasionată de dans, care concurează îmbrăcată într-un costum cu volane. AAU rămâne însă pe poziții și nu le permite să concureze, de aceea antrenorul Juliei vine cu o soluție: femeile vor lua startul cu aproximativ 500 m în spatele bărbaților, întrucât nu există nicio lege care să interzică alergarea pe stradă. Dacă organizatorii adoptă o atitudine ostilă, nu același lucru se poate spune despre spectatori și ceilalți concurenți, care le încurajează pe cele trei pe tot parcursul traseului. McKenzie se retrage din cursă imediat înainte de finish, de teama amenințărilor oficialilor AAU, însă Julia și Dianne termină cursa.

Viața Juliei după această cursă este la fel de palpitantă și interesantă. După ce a absolvit facultatea și-a scris teza de doctorat, a devenit biolog, s-a căsătorit, a trăit în Trinidad, Panama și Australia și a realizat numeroase cercetări. La mijlocul carierei sale hotărăște să se înscrie la facultatea de medicină, unde se specializează în psihiatrie, devenind la 53 de ani cea mai în vârstă absolventă de medicină a Colegiului Albert Einstein din cadrul Universității Yeshiva din Bronx.

Nu a renunțat la competițiile de alergare, iar în 2011 a alergat din nou la Manchester, la 50 de ani după cursa care a consacrat-o și purtând aceeași costumație. În plus, Julia este pasionată și de înot, mersul pe bicicletă și gimnastică.

Comments

comments

>
Previous post

Recuperarea după un maraton

Next post

Pe muzică, înainte!

Madalina Amza

Madalina Amza

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *