E clar: nu există programul Rabla la articulaţii, oase, muşchiuleţi şi alte alea. Și ce bine ar fi. Căci eu, de la problemele ”cu spatele” am ajuns între timp să mă pregătesc de operație. Dar lasă, că după ce mă fac bine, lansez – pe bani buni – un program care să vă învețe cum să treceți repede de la maraton la canapea în doar trei luni de zile. Succes garantat. Și o să am și reduceri. Pînă atunci, jurnal de atlet urban în reparații capitale, săptămâna 19-25 iunie.

[Adrian Mila]

Aţi avut vreo maşină mai veche, aşa, de vreo zece  ani, în ultimul timp? O Dacie veche te ţinea până când îţi treceau picioarele prin praguri, pentru că tabla era punctul cel mai slab şi mai costisitor al maşinii făcute prin anii ’80. În rest, o reparai singur, reglai carburatorul, schimbai o bujie, suflai în jiclere până se umflau venele la tâmple, dar era o maşină care mergea. “Îţi făceai treaba”.

Nu se mai fac maşinile de altă dată, Merţanul din anii 70 ţinea zeci de ani, maşinile de azi ţin 9-10 ani, totuși de trei ori mai mult decât dragostea. După vreo opt ani te lasă alternatorul, blocul de lumini, calculatorul de bord, ambreiajul, pică toate deodată, urlând şi cerând insistent să iei o maşină nouă, la programul Rabla.

La naiba. Ce facem cu programul Rabla la articulaţii, oase, muşchiuleţi şi alte alea? Nu ştiu. Hai să facem o scurtă recapitulare.

Se împlinesc vreo trei luni de când am avut nişte probleme “cu spatele”. O durere lombară, blocarea mijlocului, o durere în picior şi într-o bucă. Nu am neglijat, dar am făcut nişte alegeri greşite. M-am dus în primul rând la ortoped. Băiat simpatic, destins, mi-a dat să fac ce ştia el. Fizio, kinetoterapie. Vreau mai mult, să merg la neurochirurg. După trei zile de medicaţie spatele nu mă mai durea, dar aveam o durere ca o ruptură musculară în bicepsul femural, ceea ce părea contractură musculară.

Nu am fost prea isteţ şi am mai făcut un cros după vreo două săptămâni, că sub analgezice mă lăsa durerea de picior/bucă. Nu alergaţi cu durerile mascate de analgezice, este o prostie, zău.

M-am programat iar la ortoped, durerea din picior era aproape permanentă, programarea era peste alte 10 zile. Între timp mă ia cineva de o aripă şi mă trimite fuga la un alt medic. Medic sportiv, care probabil a văzut toate traumatismele sportive, medicul coordonator al loturilor de rugby. În zece minute şi trei fraze aveam bănuiala de hernie de disc L5-S1 şi un pariu, că dacă nu este aşa, plăteşte el RMN-ul. Am pierdut pariul, aşa era. Pe urmă am început să caut soluţii. Aş fi vrut să încep nişte kineto, sunt exerciţii clasice, dr. Alin zice pas, e riscant, ce nu înţelegi? V-am spus, cam ştie ce vorbeşte.

 

Luni

Ora 6 bazin, 2 km înot, 1h10 minute. Înot mai mult pe spate, sperând să detensionez coloana, sigur ajută, toate femeili din lume ştie că înotul este foarte bun la coloană.

Marţi

La fel, copie fidelă. Deja ştiu toate nervurile de la panourile de tavan, nu cred că am mai făcut ceva atât de plictisitor. Nu că statul cu nasul în fundul bazinului era mai distractiv, dar la craul măcar lucrurile se întâmplau mai rapid. Stau cu ochii în tavan ca o nevasta blazată după jdemii de ani de căsnicie, doar că nu stau doar 2 minute, ci o oră şi 8 minute. 2 km.

Miercuri

Boooooring. 2 km, spate, ochi în tavan.

Lucrurile mergeau binişor, joi urma să merg la o părere de neurochirurg. Seara sună telefonul şi îmi schimbă traseul, primesc sfatul la ce doctor să merg, să merg la altul.

Joi

Rezist doar vreo 1700 metri şi ies din bazin, m-am plictisit. Anulez telefonic programarea la neurochirurg şi fac o nouă programare, la alt medic, e liber cam târziu, în iulie.

Seara încep să primesc mesaje, bre, ce nu înţelegi, suni urgent şi intri peste rând, când are un pic de timp liber. Exact ăsta nu este stilul meu, care mor tăcut la uşa omului dacă nu mă bagă în seamă, dar acum nu prea am de ales.

Vineri

Piscină, preocupat, 2,1 km, mai mult spate, că ajută la coloană, ştie toată lumea.

După aia mă mut la o clinică privată, să agăţ doctorul. Isteaţă treabă, mă trece pe listă la recepţie, apar la domnul doctor pe calculator, ştie că sunt acolo. Nu trebuie să interceptez asistenta, să agăţ cu căciula în mână un doctor-zeu pe culoar. Detest sistemul medical de stat.

Discuţia este rapidă şi eficientă, după vreo două ore apare fereastra în program. Aflu exact ceea ce nu vroiam să aud. Mă pune să mă ridic pe vârfuri, asta este simplu, am făcut aşa şi la neurolog. Hm. Se uită la mine, nu, nu cu amândouă picioarele odată, ia faceţi întâi cu stângul. Aşa, ok. Acum cu dreptul. Nu se vedea, nu realizam, acum este evident, dreptul, piciorul care doare, care odată era piciorul puternic, acum e mai slab şi are o întârziere în reacţie.

Scurt şi eficient, că oricum eram peste programări, o privire pe RMN, aflu că indicaţia este de cuţit. Mai mult, că dacă nu mă va durea piciorul, asta nu înseamnă că trece, pentru că nu va trece de la sine, înseamnă doar avarierea gravă a nervului sciatic, poate ireversibilă.

Brrr. În scurt timp aflu cam ce am de făcut, cât costă şi ce program voi avea săptămâna viitoare.

Îl sun pe dr. Alin, care îmi spune scurt, era de aşteptat, asta am tot încercat să îţi spun, dar nu vroiai să pricepi.

Sâmbătă

În urmă cu două zile îmi imaginam că sâmbătă merg întâi la bazin şi apoi fac vreo 50 km cu bicla. Acum mă gândesc doar să stau şi să merg la analize. Hai la analize.

Am de făcut nişte analize minimale de sânge şi un screening de bacterii periculoase, habar nu am ce este ăla screening. Prin nişte asimilări forţate mă aştept să se uite cu o lampa UV, ceva, de aia o fi screen? Este o măsură de precauţie şi se pare că şi de excludere de la operaţie. Bacteriile există oricum, ideea că este de preferat să nu fie într-o operaţie.

Bună ziua, o să va fac un screening.

Ok.

O să recoltez din nas, axile, inghinal, perianal. Ciulesc urechile, nu mi se mai pare nimic simplu şi simpatic, sună neplăcut şi periculos. Sper doar două lucruri, ca asta să fie ordinea, în primul rând, şi în al doilea rând să aibă mai multe beţişoare…

Zbang, mă trezesc cu un băţ cu vată în nas, încercând să îmi agaţe ochiul, nu ştiu ce salut local o fi şi ăsta. Insistă, mă loveşte în creierul mic cu băţul, îmi vine să strănut, băţul iese şi intră furios în nara cealaltă, într-o spirală ameţitoare. Nu mi se pare foarte civilizat şi prietenos, eu nu am venit pregătit cu nişte beţe, ia să îi bag şi eu un pix în nas, să vedem  ce zice. Poate a făcut şcoala la eschimoşi, am înţeles că acolo se sărută frecând nasurile, dar nu ştiam că îşi violează şi nările. Oare merge principiul ochi pentru ochi?

Ridic tricoul, urmează axilele, apoi mă trece repede după o perdea. Nici nu mă lămuresc când rămân fără nădragi, apoi aud şi periculosul “aplecaţi-vă înainte”…. Lucrurile s-au întâmplat rapid şi am tot încercat să îmi dau seama dacă îţi doreşti ca manevrele din zonele care nu văd lumina soarelui să fie făcute de către o fată tânără sau de către un asistent… Oricum o dau, tot aiurea pică, dar parcă era mai neplăcut cu un bărbat. Şi mai riscant. Brrr.

Deocamdată am doar noi angoase, de care nu duceam lipsă.

M-a lăsat orice chef de alte sporturi până se lămureşte situaţia, aşa că în continuare “stau”.

Gândurile săptămânii:

  • Dacă ceva te doare, nu înseamnă neapărat că se va vindeca de la sine. Call a doctor. Unul de specialitate, de preferat. Dacă ortopedul mă trimitea la neurolog/neurochirurg în loc de kineto, era mai bine. Şi mai profi.
  • Nu se mai fac maşinile de altă dată. Deşi nu mă aşteptam, sunt afecţiuni care nu trec de la sine şi nu mai sunt piese de schimb.
  • Operaţiile neurochirurgicale din sistemul privat sunt scumpe. Depinde la ce te raportezi. Pot fi cât două implanturi dentare, cu dinte cu tot, sau poate trei implanturi, depinde de clinică. Sau or fi scumpi dinţii? Habar nu am.
  • Mă gândesc să lansez programul “de la maraton la canapea în 3 luni”. 800 de euro, informaţii reale, nu luate de pe net, canapea garantată. Promoţional, vă iau un sfert. Hai, măcar 20%. 10%? Dacă am noroc, mult noroc, poate lansez şi programul moka de ridicare de pe canapea. Doamne ajută.
  • Unul dintre marile câștiguri ale alergării, în afară de puls sub 50 și ventricul stâng mărit (ceea ce nu este neapărat un câștig) este că am învățat că un concurs trebuie terminat. Ninge, plouă, bate vântul, e caniculă, nu contează, trebuie să ajung să termin cursa. Te-ai băgat de bună voie, luptă, că nu te-a adus nimeni cu forța. Cam asta am înțeles eu din alergare.
  • Săptămâna trecută mă gândeam că următoarea achiziţie şi dambla să fie un caiac, să mă plimb pe lacuri. Deocamdată se decalează cu un an.
  • Când cineva va spune “cheese”, ştiţi ce trebuie să faceţi. E, dacă va spune “screening” puneţi rapid o mâna la nas şi una la dos, că nu se ştie ce urmează. Sau se ştie.

Comments

comments

Previous post

Din nou despre hidratare. Și răcorire

Next post

Știrile. Lavaredo bate toaca, urbatlonu e cu lava

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *