V-am lipsit, știu eu. În tot acest timp am avut ce face. Sau, mai bine zis, am avut ce gîndi. Și am văzut că: înotul e mai plictisitor decât alergarea, dar dă naștere la mai multe idei. Crețe, cel mai adesea. Că cineva programează expresiile ciudate care sunt la modă. Și că, nu în ultimul rând, e nevoie de ceva doză de stupiditate ca să folosești altfel un uscător de păr. Așadar, un jurnal lung, perioada 5 – 25 februarie 2018.

[Adrian Mila]

Trei săptămâni. De obicei scriam jurnalul săptămânal, acum nu am reușit să scriu nimic două săptămâni. Nu că aș fi avut ce, dar îmi pierd obiceiurile și mă lenevesc. Am fost remarcabil de ocupat în comparație cu câți bani am produs, eficiență foarte apropiată de zero.

Dar măcar am mers la bazin, 19 zile/21, într-o zi de luni și una de duminică mi s-a părut prea aglomerat bazinul și am renunțat la înot, am mers doar la sală.

Spre deosebire de alte distracții, înotul este extrem de solitar. Nu tu muzică, nu tu companie, doar bolboroseala apei. Sau a aerului, mă rog. De preferat prin orificiile superioare.

Înotul în piscină mi se pare de departe cel mai plictisitor sport. La concurență cu alergarea pe bandă, poate. Ceva mai plictisitor cred că poate fi doar înotul în contracurent, într-o cadă de 3 metri.

La craul cel puțin, să văd doar lateral dreapta, fundul bazinului, lateral dreapta, fundul bazinului șamd șamd șamd este incredibil de plic-ti-si-tor. La bras măcar văd înainte, am cât de cât o senzație de mers înainte, spre ceva, de avans. Boooring.

Cam așa gândesc în fiecare dimineață, apoi intru în rutină. Dacă alergarea implică în general un puls ridicat, o mișcare alertă, ceva dureri și ceva traumatisme, la înot îi înjur pe toți aia care îmi spun să las confortul la o parte. E-te-te, da’ de ce? Vreau confortul meu. Apă caldă, ar fi bine să fie și curată, plutire, relaxare, terapie, frate. Con-fort.

La alergare găseam clar și indiscutabil o găleată de endorfine după alergare, la pachet cu dureri musculare și articulare. În timp ce șchiopătam spre casă zâmbeam fericit, cu un creier golit de idei. Dacă plecam nervos la alergare în maxim 1-2 km nervii cedau, că nu mă mai țineau picioarele de atâta furie.

La înot în schimb sunt mult mai relaxat și îmi vin surprinzător de multe idei. Probabil neuronii mei funcționează pe bază de clor. Ne-având altă ocupație decât cea a unui bebeluș, adică să fac bulbuci, îmi merg mult mai clar sinapsele. Îmi vin tot soiul de idei, mai mult sau mai puțin bune, dar cu o claritate deosebită. Știți vreun alergător care să fi inventat ceva? E, Arhimede a strigat evrika! în timp ce producea gaze în piscina personală, sau cam așa ceva. Newton pun pariu că făcea baie în gârlă, sunt convins că Einstein era la mare când a scris treaba aia cu em-ce pătrat.

Deci e clar, înotul ajută la cristalizarea ideilor. Cele mai bune idei, cele mai meseriașe jurnale, cele mai tari oferte le-am găsit la înot. Din păcate după aia ies din apă și uit tot…

Prima săptămână are 13.9 km, a doua are 14,5 km și a treia are 17 km de înot, în cea mai mare parte bras. Într-un moment de beznă a minții, într-o dimineață dau de o plută rătăcită la bazin. Mă gândesc puțin, apoi zic să verific ce am acumulat în doi ani de experiență. Pentru că acum aproape doi ani am luat prima lecție de înot.

Iau pluta și încep cel mai antipatic exercițiu, ăla de împins la plută dând doar din picioare. Corpul cât mai orizontal, mâinile întinse, lipa-lipa. Lipa-lipa-fleoșc. Sunt exact unde eram acum doi ani, când îmi venea să mă las de sportul ăsta înainte de a începe. Reușesc să mă propulsez maxim 10 m, cu un efort supraomenesc, după care mă opresc gâfâind, cu pulsul 200. Dau ca disperatul din picioare, de fierbea apa ca Dunărea la Cazane, dar nu avansez deloc. Chiar am impresia că reușesc o propulsie inversă, adică înapoi…

Mă rog, totul e bine, se pare că dacă voi înota vreodată craul la un triatlon e mai bine să nu dau deloc din picioare, și astfel voi avea picioarele odihnite pentru următoarele probe.

Să vedem ce gânduri mi-au venit în bazin, dintre cele care pot fi reproduse aici:

#1. Nu ați avut senzația că există o entitate superioară, așa, ceva gen Facebook, care programează o mare parte a populației, peste noapte? Era o carte simpatică, cum apar bancurile. Eu mă întreb cum apar expresiile ciudate. Nu, nu numai astea cu statul paralel.

Acum câțiva ani era de exemplu expresia “mulțumesc din suflet”. Nu știu cum, naiba știe de unde, vă zic eu, sunt marțienii sau ceva de genu’, toată lumea spunea “mulțumesc din suflet”. Cât este ceasul? 14,35. Mulțumesc din suflet. La orice bagatelă, la orice prostie, că era service auto, călător în autobuz, polițist sau aurolac, răspunsul prompt era “mulțumesc din suflet”. Bre, dar dacă ar fi cu adevărat un ajutor important, din ce ai mulțumi, a fost întrebarea mea?

Expresia de acum este “cu drag”. În cât suntem azi? În 14. Mulțumesc. Urmează un zâmbet larg și inevitabilul “cu drag”. Buei, am înnebunit de tot? Îmi schimbați și mie o sută de lei, da, mulțumesc, cu drag. Ia uite unde era dragul.

Mergem la cumpărături, luăm o pereche de ițari. Deja se face de o relație de 10 minute cu vânzatoarea, amabilă și zâmbitoare. Mulțumim! Cu drag! Și plusează neașteptat, dând clasă altor utilizatori de paradigme. “Să îi purtați cu drag!”. Era totul aproape perfect, dar am cerut și o curea.

Ilustrații: Miriam Martincic

Șțiți pantofii ăia Antilopa sau Guban de pe vremea lui Ceaușescu? Era zi de sărbătoare când îi găseai în magazin și vânzatoarea mai dădea câte o pereche pe sub mână, pentru cunoștințe, cu un mic suprapret. Dar mereu te bătea ceva. Te strângea la un deget, te bătea la călcâi, erau ca  naiba, frumoși, dar imposibil de purtat. Da, dar ți-i pusese deoparte și îți era rușine să nu îi iei. Și dacă vedea că mergi ca Bulișor întrebând “tataie, ale cuie pantofii ăștia, tataie?”, îți dădea mereu replica de aur. E din piele, domnu, se mai lasă.

Garantat, și expresia asta vine de undeva de sus, toate vânzătoarele de pantofi o învățaseră. Ei, acum cureaua e cam scurtă. I-ar trebui încă vreo 5 cm, cel mai bine 10 cm în plus. Vânzătoarea ne zâmbește timid și ne spune: știți? E din piele, se mai lasă…

#2. Am perseverat în traversarea pe verde la trecerea de pietoni, având mereu senzația că sunt un pic tâmpit în timp ce toată lumea trece pe lângă mine. Nu pot decât să dau dreptate unui politician care zicea la un moment dat că dacă lumea nu respectă legea atunci legea trebuie schimbată. Adrian Severin a venit cu o logică surprinzătoare, găsită probabil în piscină: „când o lege este încălcată de prea multă lume, înseamnă că legea trebuie schimbată, că nu o să schimbăm poporul”. Deci este simplu, trebuiesc schimbate legile, începând cu traversarea pe roșu. Mai ales pentru bicicliști.

#3. Avem nevoie de corupți și îi cultivăm. Mereu îl căutăm pe ăla corupt, care să lucreze la stat și să ne rezolve problemele. Suntem vicioși și cerem doar să respecte ceilalți legea, în timp ce căutăm favoruri și servicii speciale. O înmatriculare, o adeverință, un avertisment în loc de o amendă, o fentare a cozii, de obicei astea pornesc de la corupător. Auzi, nu știi pe cineva la…., că nu rămân dator?

#4. Ceasul Suunto, defectat după două luni de utilizare, a fost schimbat în perioada de garanție. Într-o lume în care toată lumea caută excepția, ca să nu acorde garanția sau asigurarea, ceasul a fost înlocuit exact în termenul promis de Sport Guru. Nu știu cum sau alte detalii, dar acum e un ceas nou. Surprinzător, distanța pe Strava diferă față de cea arată pe ceas, și se pare că are dreptate Strava. Eram fericit că am înotat 3600 m sâmbătă, Strava îmi taie din ei și se pare că are dreptate.

#5. La sală ne strângem dimineața cam aceiași. Ușor năuci, relativ grăbiți, râdem, glumim puțin și o tăiem la treabă. La ora 6 viața este altfel decât la ora 11. Și lumea este altfel.

La vestiar au schimbat foenul. Era unul mai mic, acum au adus unul gen bazooka sau tornado. Sper că nu este de la coaforul de mirese, spart în urmă cu o lună prin cartier. Când termini de uscat părul arăți ca Woody sau ca și cum ți-ar fi explodat o bombă în față. Sau ca și cum ai avut un scurtcircuit la o mașină Tesla. Mă rog, nu te poți plânge că nu este eficient.

În decursul timpului am văzut diferite utilizări ale foenului. Îmi aduc aminte, tot într-o duminică, eram vreo trei inși cu freze de curcă plouată și așteptam să se elibereze foenul cu care un nea își usca foarte meticulos degetele de la picioare. Și asta părea puțin indecent de la un om în cucul gol, care ne trata, mă scuzați, cu spatele. Nu că ar fi fost mai bine dacă ne trata cu fața.

Acum erau doi spartani. Plini de mușchi și pătrățele, ziceai că sunt frați. Arborau două ciocuri în vânt, și aici nu mă refer neapărat la cuc, ci la bărbile țuguiate, care îmi inspirau doar “this is Spartaaaa” sau o cântare lălăită pe nas la Seminarul teologic.

Nu cântau, discutau și se uscau cu foenul. Corpuri în general rezonabil epilate, în contract cu ciocăliile alea trufașe. La bărbi mă refer, repet.

Toate ca toate, până când dezmierdarea aerului cald poposește în zona vintrelor, unde se joacă cu bijuteriile și le mângâie și le umflă. Aștept și aștept și aștept, gândidu-mă la beduinii care stau să se răsfețe în alizeul de seară, dar acum sunt fără riscul de a prinde fire de nisip în zonele sensibile. Și ăsta nu se mai satură să își usuce ouăle, parcă le tot numără, tot scutură punguța cu doi bani în bazooka noastră, neștiind dacă se alintă, se joacă și el că băieții sau chiar usucă ceva, mult prea minuțios pentru gustul meu.

M-am uscat cam reținut pe păr când s-a eliberat instrumentul aducător de plăceri, gândindu-mă cam ce se întâmplă prin vestiarul de la femei. Mă rog, toți ne întrebăm asta, de când am constatat că avem aparaturi diferite față de fete, dar curiozitatea rămâne aceeași.

Singură problemă a fost când am ajuns acasă. Se deschisese fereastra de proteine și am zis să bag și eu la ghiozdănel două ouă fierte. Căutând muștarul am dat și peste un cremvurșt în termenul de garanție și l-am fiert și pe el.

Din păcate sunt extrem de deficient la plating, și imaginea finală mi-a tăiat toată pofta de mâncare. Anexez foto exemplificativă (vezi mai sus), dacă mai era cazul.

Acum am rămas puțin nelămurit, probabil trebuie să mă gândesc la această problemă când înot, sigur va apărea și soluția: Ce să fac? Să îmi car mereu în geantă un foen, care măcar mă deservește doar pe mine? Sau să îmi iau și eu acasă un foen mai pricopsit, să mă delectez ca beduinii la apus de soare?

 

Comments

comments

Previous post

Copacul cu pădure!

Next post

Știri pe scurt. În zilele lui Dragobete

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *