„Nu vi s-a întâmplat și dumneavoastră? Nu vi s-a întâmplat să vă împresioneze o melodie și să vă revină mereu în minte și să vă pomeniți că o fredonați în gând în momentele de răgaz?
[Silviu Dumitrescu]
Uite, mie mi se întâmplă acum să-mi revină mereu melodia Tatianei Stepa – Dumnezeu să o ierte! – întitulată „Copacii fără pădure”.
Mi-au rămas în minte cuvintele:
„Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni tăietori să ne tundă,
Vor lua crengi toți copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă”.
Și, mai încolo, din refren:
„Nu știe iarna să se îndure
De noi copacii, fără pădure”.
Bine, bine, vă veți întreba pe bună dreptate: ce legătură au copacii Tatianei cu această rubrică de comentarii sportive? Dacă raportăm însă cîntecul la ceea ce ne înconjoară, la viața noastră de zi cu zi, găsim o legătură. Există – este drept destul de rar – și în viața sportivă, oameni care par izolați, singuri ca doi copaci într-o câmpie.
Impresia de singurătate, de tristețe, că au rămas singuri într-o întindere în care nu mai zărești niciun copac, aduce mult cu ceea ce se petrece la noi pe tărâm sportiv. Sunt oameni de bună credință care muncesc cu pasiune, uneori chiar făcând sacrificii personale, cu o conduită exemplară, care pun suflet în tot ceea ce fac. Și din păcate în jurul lor este adesea tot mai mult gol. Rămân singuri, neînțeleși, ba chiar ironizați.
În sportul nostru, ca și în multe alte domenii, conducătorii de azi își văd de interesele lor personale, trecând peste principii de echitate și morală, cu seninătate, principii pe care de cele mai multe ori, nici nu le cunosc. Pentru aceștia, oamenii adevărați, integri, devin chiar incomozi și pe cât posibil, din acest motiv, ei sunt și marginalizați.
Exemple se găsesc cu duiumul. De pildă, nu pot uita cum un jucător, parcă se numea Bunică, a fost ostracizat, chiar dat afară de la echipă, fiindcă a îndrăznit – auziți oameni buni! – să dea gol Stelei într-un meci aranjat dinainte să fie câștigat de militari. Iar acest lucru a fost oglindit în presa noastră sportivă ca o situație amuzantă, fără să se ia nici o măsură împotriva celor care l-au persecutat pe Bunică pentru „vina” că a fost cinstit.
Și ca să fim mai bine înțeleși, vom încerca să dăm și exemple, poate nu cele mai elocvente, fiindcă nu suntem posesorii adevărului absolut, de oameni la care ne gândim atunci când auzim povestea copacilor fără pădure: Octavian Belu, Ovidiu Sabău, Laura Badea, Emeric Ienei, Margareta Mureșan, Margareta Barbu, Bogdan Stelea și mulți alții, care tocmai din cauza modestiei lor sunt mai puțin cunoscuți și care s-au lovit uneori, din cauza corectitudinii lor.
Cîtă nevoie avem ca în sport să nu mai rămână copaci fără pădure !
P.S. Să ne fie cu iertare că nu am pomenit mai multe nume care desigur meritau să fie prezente în rândurile celor merituoși”.
Nota editorului:
Mi-am permis să schimb titlul original al acestui articol care, atunci când a fost publicat, se numea „Copacii fără pădure” (ziarul Tricolorul, 26 aprilie 2010). Mi-am permis să fac acest lucru pentru că autorul textului, profesorul Silviu Dumitrescu este, de fapt, un copac cu o (mică) pădure în jurul său.
Iar situația remarcată de domnia sa este, în ceea ce îl privește, chiar realitatea. Căci profesorul Silviu Dumitrescu este – după cum aprecia despre alții – un om de bună credință, integru, care a muncit cu pasiune, pregătind generații întregi de atleți de performanță. Un om adevărat, iubit de toți cei pe care de-a lungul anilor i-a antrenat, i-a îndrumat, le-a fost alături, le-a fost ca un tată.
Pe 21 februarie, profesorul Silviu Dumitrescu a împlinit 92 de ani. Acum șase ani, a fost decorat de către președintele României cu Ordinul Sportiv clasa a II-a pentru merite deosebite.
Pentru cine nu știe, Silviu Dumitrescu este antrenor emerit de atletism și organizator al primelor ediții ale Maratonului Internațional București.
Romanian
English
1 comment