După cum veți vedea în continuare, Bogdan Stamatin e un tînăr care, după câțiva ani buni de alergat prin viață – în căutarea unei linii de sosire, evident – s-a oprit. S-a oprit, poate provizoriu, poate nu, în Barcelona. Aici însă s-a apucat… de alergat. Nu vrea să facă performanță în domeniu, nici nu crede că alergarea ar putea fi cine știe ce soluție miraculoasă la problemele vieții, însă – după cum spune – cel puțin pe moment simte că poate a venit vremea să nu mai fugă, ci doar să alerge.
                                                                                                         ***
Numele meu este Bogdan Stamatin și am treizeci și doi de ani. În luna august am plecat într-o vacanță prelungită prin insulele Canare, iar în prezent locuiesc în Barcelona. Undeva, printre celelalte mailuri din inbox am biletul de întoarcere, pentru data de 25 martie 2012, dar încă nu vreau să mă gândesc la el. În ultimii șase ani am lucrat ca fotograf, în București.

M-am născut în Câmpulung Moldovenesc, în județul Suceava. La fel ca mulți alți oameni din provincie, am tendințe de idolatrie față de zona natală – în cazul meu Bucovina. De care „fug” însă, iată, de treisprezece ani. Și probabil că aici începe povestea mea de alergător.

În Câmpulung Moldovenesc, probabil la fel ca în majoritatea orașelor cu mai putin de 30 de mii de locuitori, adolenscența stă sub semnul plecării de la 18 ani. Cei patru ani de liceu trec în goană, elevul este într-o perpetuă stare de reverie, iar profesorii sunt ca niște antrenori pentru sportivii ce vor pleca la “națională”, într-un cantonament din care se vor întoarce de două ori pe an, la Paști și la Crăciun.

O generație întreagă, zeci de tineri, își iau zborul, bezmetici, precum un stol de fluturi către luminile mai puternice ale marilor orașe. Fugim cu toții.

Și iată-mă un deceniu, sute de nopți nedormite (minunate de altfel) și zeci de mii de țigări fumate mai târziu. Am senzația clară că am participat la o cursă foarte lungă. Sunt obosit, nedumerit, a fost frumos, dar nu prea mai țin minte nimic. Anii trecuți îmi apar precum niște tușe groase de culori, unele mai vesele, mai calde, altele mai reci. Linia de finiș spre care am dat din papuci fericit (scopul împlinirii), nu doar că nu țin minte s-o fi zărit, dar simt că am lăsat-o de mult în urmă, am trecut-o fără să știu. Acum continuu să fug, dar parcă invers, eu fiind cel urmărit de data asta, de o linie de finiș plină de revendicări.

Fără să stau prea mult pe gânduri, mă las pe mâna instinctului de supraviețuire, care face următoarele: mă pune să-mi vând toată agoniseala, îmi cumpără prima valiză, și-mi fabrică o fantasmă, în care urmează să trăiesc restul vieții pe o insulă subtropicală, unde toată alergătura se va sfârși, unde răspunsurile vor atârna coapte în copaci, și unde blestematul model modern: dorință / cursă infernală / dezumanizare se va sparge în mii de valuri.

Zis și facut. La douăzeci și ceva de ani de la revoluție, am fugit din țară. Și m-am apucat de alergat.

Însă nu doresc să abuzez prea mult de încrederea și răbdarea dvs. Aceasta nu este o pledoarie prin care voi preaslăvi puterea vindecătoare a alergatului, pentru că în ce mă privește nu e niciodată chiar atât de simplu. Nu vreau să afirm că eram un depresiv plin de incertitudini, iar acum, după o alergare de o oră și trei sferturi, orice – însă numai îndoieli nu par să mai am.

Pentru că în continuare nu mi-e foarte clar ce voi face cu timpul rămas. Nu vreau să spun că atunci când alerg, undeva, de pe la kilometrul opt am senzatia că îmi vin cele mai bune idei. Pentru că de-obicei le uit până când ajung sub duș, acasă. Nu vreau să spun că acum am o voință de fier, pentru că de cele mai multe ori plec la alergat precum, feriți-vă, urmează o rimă de neevitat!, mielul la tăiat

Alergatul mi-a oferit însă o paradigmă diferită. Cea a abordării directe, la baionetă, a majorității problemelor. Sună pompos, recunosc. Dar cea mai urgentă problemă – și deopotrivă ignorată, suntem chiar noi înșine. Simt că m-am oprit din cursa fricii, m-am întors cinematografic, în slow-motion (pentru un surplus de dramă), cu jumătate din trup, ca să înfrunt și să privesc în ochi linia de finiș ce mă urmărea până acum.

Ordinea firească e reașezată, merg din nou în direcția naturală, spre finiș, de data asta încet, la pas. Nu mai vreau să fug, vreau doar să alerg.

Pe data viitoare, cu zâmbet, înainte!

P.S. Acum, că ne cunoaștem mai bine, vă aștept pentru materialul următor, după Anul Nou, unde o să povestesc despre cât de minunat e sa alergi pe cei 15 km, dus-intors, ai plajei din Barcelona și mai ales despre Cursa dels Nassos – cursa tradițională de 10 kilometri, din ajunul Anului Nou, prin centrul orașului, al cărei deja mândru înscris oficial sunt. La mulți ani!

Bogdan Stamatin e creatorul serialului online „Important”, în care oameni obișnuiți răspund unei întrebări obișnuite: „Ce e important?”. Puteți urmări episoadele primului sezon la adresa what-is-important.tumblr.com și puteți sustine proiectul pe facebook.com/important.videoshow

Comments

comments

Previous post

Doar frumos...

Next post

ALERG #3, #4, #5 disponibile online

Alerg.ro

Alerg.ro

4 Comments

  1. Zamfir Somcutean
    decembrie 27, 2011 at 3:24 am

    Foarte frumos scris. De fapt pe tema aceasta se poate filozofa la nesfarsit: De ce ne-am apucat de alergare? Cred ca fiecare dintre noi, cei care am facut acest pas, a trecut prin astfel de framantari interioare. Simtim ca in fiecare zi de alergat ne redescoperim, ne „reconfectionam” si ne redefinim telurile. Va invit sa-mi cititi si blogul meu: „Blogul lui Firu”

  2. Gabriel
    ianuarie 2, 2012 at 2:47 pm

    La Multi Ani tuturor si la multe alergari cu sosiri si regasiri fericite.

    @Bogdan Stamatin nici nu stii cat de minunat e sa alergi 5,5 km in jurul lacului Herastrau pe luna plina sau pe un apus de soare:) sau intr-o dimineata de iarna inainte de a se topi chiciura:)

  3. Andreea Nguyen
    ianuarie 8, 2012 at 1:05 pm

    As a runner of more than 10 years and having completed numerous races of 5, 10, 20, or 42.195km, I share the passion of running through which I see, feel, and realize things I wouldn’t be able to otherwise. Happy running!
    Vara ta, Andreea.
    p.s. Ma pregatesc pentru NYC 1/2 marathon in martie cu mama!

  4. ianuarie 9, 2012 at 5:07 pm

    Andreea, ce surpriza!
    Succes cu matușa!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *