Un parc aduce pe termen scurt un profit privat mai mic și mai puține locuri de muncă (…) dar aduce o sănătate trupească și emoțională mai stabile pe termen lung.
Am câștigat a treia oară consecutiv Crosul Companiilor. Am egalat astfel „recordul” soției. Și totuși, duminică nu am alergat atât să câștig, deși să fii aplaudat la finiș sau pe podium de atâtea persoane e flatant, nici să mă întrec pe mine însumi. Oricum, n-am alergat niciodată cu cronometru și rareori mă interesez de timpii pe care i-am făcut.
Oricât de banal ar suna, am alergat de plăcere, ca într-o joacă, dar și pentru că am vrut să transmit și altora bucuria de a face sport în spațiul public, așa cum alteori o fac într-un mediu mai natural, fie că e parc sau pădure. De aceea, am și fugit cu un tricou cu propunerea Parcului Între Lacuri, de peste 60 de hectare, în partea de est a Clujului.
La ediția de anul acesta au participat la cele două probe, individual și echipe, aproape 900 de alergători amatori. Sunt sigur că pe viitor pragul de 1.000 de participanți va fi depășit cu ușurință datorită eficienței și dărniciei organizatorilor și voluntarilor Runners Club. Mi-a plăcut să văd corpuri în mișcare în timp ce îmi beam cafeaua.
La proba pe echipe observam fețele în alergare, unele mai gâfâind, neobișnuite cu alergarea, altele relaxate, zâmbitoare, ca și cum și-ar fi amintit de jocurile copilăriei. Iar alergarea apare în mai toate jocurile în aer liber, de altfel i se și spune ”mama tuturor sporturilor”.
Prin joc e ușor de transmis bucuria. De exemplu, după alergare, am mers la panourile de baschet instalate în piața închisă traficului auto. Am aruncat la coș cu un copil, a mai venit un băiat, încă două fete, apoi încă un băiețel. Cu toții învățau prin imitație. Acești copii dacă ar veni la final de săptămână și ar descoperi numai mașini ocupând strada, când vor crește vor șofa la rândul lor în loc să alerge sau să joace baschet în centrul orașului.
Așa cum copiii îi imită pe adulți, sportul a imitat întotdeauna organizarea socială din diverse epoci. Nu degeaba la Crosul Companiilor, cele mai concurențiale echipe sunt cele din domeniul IT, cel mai competitiv și dinamic sector al economiei locale, care își etalează astfel forța și vitalitatea.
În antichitate, apoi în modernitate când sportul a fost redescoperit, activitatea fizică avea și o funcție precisă, subordonând gratuitatea jocului, aceea de a pregăti cetățenii să își apere patria. O altă schimbare de câteva decenii e sportul spectacol pe care îl vedem la televizor care are rolul printre altele de a vinde branduri și stiluri de viață „de succes”.
Așa cum la eveniment eram mai mulți alergători decât spectatori, fără segregarea existentă în sportul spectacol, mi-am imaginat și companii care ar funcționa pe aceleași principii mai democratice și participative, responsabile social. O atmosferă în care relațiile de reciprocitate și de cooperare prevalează.
Astfel de firme ar contribui alături de puținii „activiști de profesie” ai orașului și la realizarea parcului avut în vedere în contrast cu business as usual. Este o întrezărire a unei economii mai sustenabile pe care am expus-o și anul trecut în preajma evenimentului când alergam din partea „companiei” UBB, pe care o susțin și acum din partea Centrului Rațiu pentru Democrație, dar este o viziune care în contextul actual pieței actuale pare o ucronie (utopie plasată în viitor):
”Crosul Companiilor este o competiție simbolică pentru concurența existentă pe piață. Dar este o piață ideală pentru că aici nu fură nimeni startul, nu se dopează, nu este ajutat de stat să câștige sau să monopolizeze competiția. Apoi, solidaritatea echipelor și fair play-ul lor se văd admirabil din modul în care se încurajează coechipierii între ei. Totuși, cooperarea are niște limite, ea fiind subordonată competiției.
Cum ar fi să inversăm polii astfel încât competiția, importantă fără îndoială, să fie subsumată cooperării dintre noi pentru a dobândi cât mai multe bunuri comune. De aceea, așa cum am câștigat anul trecut pentru cauza Salvați Roșia Montană, îmi propun să câștig anul acesta pentru cauza Parcului Între Lacuri.
Ideea e să propunem simbolic un altfel de model de dezvoltare economică pentru oraș care nu se bazează pe interacțiunea între actori privați puternici, în care statul joacă rolul de arbitru, iar actorii privați slabi se uită din tribune la spectacol.
Propun un model mai democratic în economie, în care cetățenii-acționari reușesc să participe la luarea deciziilor atât în stat, cât și în firmă. Propun o economie a creșterii cu măsură în care câștigurile nu sunt atât de rapid de cuantificat, care ia realmente în calcul costurile sociale și de mediu, așa cum e un parc care ar aduce pe termen scurt un profit privat mai mic și mai puține locuri de muncă în raport cu construcțiile de clădiri. Dar ar aduce locuri de muncă și o sănătate trupească și emoțională mai stabile pe termen lung și un câștig pe care să-l împărțim cu toții”.
Îmi imaginez o economie ca o gospodărie lărgită (oare ne concurăm în propria gospodărie?) și care devine sinonimă cu ecologia. Ambele având aceeași etimologie grecească: oikos / eco – gospodărie, casă, familie.
Este foarte dificil să găsesc discursul potrivit pentru a arăta asemănarea, dar duminică, la Crosul Companiilor, mi-am folosit mai bine corpul pentru a o reda.
Romanian
English