Pe cind avea cinci sau sase ani, am facut un pariu cu Matei. Daca urca de trei ori consecutiv, fara oprire, pina la etajul sapte al blocului unde locuiam, urma sa primeasca o masa la McDonalds. Cu jucariile aferente, care il atrageau cel mai mult. Eu ma opuneam sa il duc acolo pentru ca nu agream ideea de junk-food. Cum nu puteam sa ii spun brutal acest lucru, am decis sa il supun unei probe care, credeam eu, ar fi fost mult peste puterile lui. A acceptat fara cricnire.
Era un pui de om pe atunci. Micut, tuns mai mereu zero, cu fata si ochii stralucitoare, zimbet hotesc ce lasa sa se intrevada adesea un soi de strungareata caraghioasa. Un pui de om fragil si sensibil.
Cu toate acestea a urcat de trei ori cele sapte etaje, aproape fara sa clipeasca. Nu s-a vaitat vreo clipa, nu a lasat sa se vada vreo urma de efort. A urcat si si-a cistigat dreptul la o masa la McDonalds. Ca sa fiu cinstit, nici pina acum nu stiu sigur daca nu a facut-o de fapt doar sa imi arate ca, daca vrea, poate face orice.
Doar citiva ani mai tirziu, am petrecut impreuna citeva dupa-amieze in spatele blocului. Era acolo o parcare, nu foarte aglomerata, unde incercam sa-l invat mersul pe bicicleta. Ceva timp nu a reusit sa isi tina echilibrul, lua curbele prea larg, uita sa pedaleze, lovea toate pietrele posibile, frina cind nu trebuia, iarasi se dezechilibra. Aveam impresia ca nu se va descurca vreodata. Dar brusc, aparent din senin, neasteptat as zice, a inceput sa pedaleze uniform si sa stea bine infipt in saua bicicletei. Nu stiu cum se facea, dar mergea pe bicicleta. Iar eu alergam pe linga el, bucuros nevoie mare.
Zilele trecute, mai precis pe 8 noiembrie, Matei si cu mine am facut echipa. Am participat impreuna la proba de stafeta a duatlonului Cetatea Brasovului. Eu am alergat, iar el a concurat la mountain bike.
Eu am alergat, pe sub poalele Timpei, doua ture de cite 5 kilometri (timpi: 23min:56s, respectiv 25min:52s). A fost o tura relativ usoara, pe asfalt si macadam, cu mici urcusuri. Chinuitoare a fost doar portiunea scarilor spre Turnul Alb, cu trepte aproape la verticala.
Matei si bicicleta lui, general Howitzer pe numele ei, au facut partea cea mai grea a stafetei. Sase kilometri de mountain bike, in majoritate urcus spre Timpa sau coborire abrupta. Nu era deloc antrenat, nu avea experienta pe astfel de trasee. In plus, acum are ceva peste 1.90m inaltime si kilograme pe masura. Nu s-a lasat insa, a tras de el continuu, s-a chinuit, dar a terminat cursa.
Iar impreuna am facut o echipa grozava. Care, doar intamplator, a ocupat ultimul loc la stafeta:).
Timpul nostru total: 2h:03min:51s. 
Romanian
English
felicitari si tie si lu matei pentru reusita,
sper sa ne vedem si la alte competitii 🙂
Ce baiat mare ai… 🙂
Felicitari pentru lucrul in echipa. Imi imaginez ca este extraordinar sa faci echipa chiar cu fiul tau.
A fost o placere deosebita sa ma aflu in compania voastra. Cu Matei am biciclat o portiune buna din traseu, si se descurca de minune.
Un mare castig formarea acestei echipe, si participarea cu succes la un astfel de concurs greu si foarte solicitant.
Tot respectul meu pentru amandoi-dar in mod deosebit pentru Matei.
A…. sa nu uit multumesc pentru sandvici.
imi place ultima poza – vezi Cavalerul Inexistent de Italo Calvino
la ultima descrierea ar fi: born a dirt biker,returned to dirt as a dirt biker! pakt k nu am reusit poze q biku