Anul acesta, patru români au terminat Tor des Geants (TdG), o cursă de anduranță ce se desfășoară în Alpi, pe distanța de 330 km, cu o diferență de nivel cumulată de 30.908m. Daniel Mușat – un alergător experimentat (are printre altele în palmares traversarea în alergare a României) și inimos, dar altfel cam prea modest -, este unul dintre ei. În continuare, o relatare a sa despre participarea la una dintre cele mai dificile curse de ultramaraton din Europa.
[Daniel Mușat]
Povestea TdG-ului meu începe cu câțiva ani în urmă. Cred că era 2012, atunci când Șerban Chiurlea a descoperit cursa și ne-a anuntat că-l tentează. În ianuarie anul următor el, împreună cu Corin Zinz, s-au înscris la concurs și l-au terminat cu bine.
Am fost tentat și eu atunci și câteva săptămâni am cochetat cu ideea, dar în cele din urmă prudența a învins… Cam ciudat și nefiresc pentru mine, obișnuit să mă arunc cu capul înainte.
Fast forward 2015, toamna. Am hotărât că am nevoie de un obiectiv ambițios pentru anul următor, așa că apelez la sacul cu vise (încă) neîmplinite… TDG era în capul listei.
Povestea cursei 2016 începe cu câteva zile înainte de momentul startului. Vineri 9 septembrie, într-un camping cam la 10 km depărtare de Courmayeur. Aproape pustiu, doar asta-mi dorisem, nu? :).
Îmi aud gândurile prea ușor, gânduri care deja s-au transformat în angoase… Oare nu e prea mult ce încerc să fac? Pare o bestie cu o coadă de sute de km.
De pregătit, sigur nu m-am pregătit suficient (nimic nou aici!), dar măcar mi-am luat tot ce-mi trebuie la mine? Scot lucrurile din genți, fac și refac lista cu ce iau în rucsac cu mine și cu ce trimit în geanta galbenă, pe care organizatorii o cară în câteva puncte de control de pe traseu.
Bineînțeles că în timpul rămas la dispoziție rata de răzgândire e cam de două ori pe oră. Îmi dau seama că am în față multe necunoscute și că nu îmi pot controla angoasele. Așa că aleg varianta “call a friend”. În primul rând o sun pe Luiza, soția, care-mi cam știe gândurile și temerile… Îmi dă ceva încredere (dacă ea zice că o să fie bine, poate știe mai multe decât mine J).
Apoi e rândul FaceBook-ului. Aici, de obicei nu sunt foarte harnic, dar de data asta îmi cresc considerabil numărul de postări anuale în doar câteva ore. Cine a zis că few likes don’t help??
Sâmbătă, la ridicat kitul, predau geanta galbenă. Gata, zarurile sunt aruncate! De acum e simplu: trebuie doar să alerg/merg/să fac trekking de la punctul A la punctul B; e, de fapt, de la C(ourmayeur) la C(ourmayeur). Dar asta, să merg între două puncte, asta știu să fac.
Obiective? Până la urmă m-am decis pentru multiple IFs: aș vrea să termin în prima jumătate a clasamentului și dacă asta-mi iese, de ce să nu fie prima treime și dacă și asta-mi iese, poate primii 100, și dacă… oops, cred că-i momentul să mă opresc din aberație!
Strategie? Până la urmă a ieșit “niciuna”. Am încercat să fiu organizat, să împart cursa în etape relativ la cele 5 Base Vita, apoi să încerc etapizări cu km, distanță & diferență de nivel per zi… Prea complicat. Rămâne cum am stabilit: de la C la C și fiecare etapă de la A-ul la B-ul ei. Mai simplu de atât nu se poate. Și e și pragmatic, căci am învățat ulterior cât de ușor poți deveni dezamăgit în timpul cursei.
Singurul gând care-mi dădea o rază de speranță era experiența de multi-day pe care o aveam din aventurile anterioare (Trans Romania Run, Carpathian Adventure, traversarea pe bucăți a Carpaților Orientali). Știam cam cum stau lucrurile în astfel de situații, iar asta mai micșora bestia.
Duminică, ora 10… 3,2,1! Start. Se aleargă prin Courmayeur cam ca la startul Maratonului Piatra Craiului. Hmm, ăstora nu le-a spus nimeni că mai avem 329 km? Încerc să mă plasez undeva pe la mijloc, știu că imediat începe o urcare și urăsc să nu pot merge în ritmul meu.
Primii 25 km au fost înghesuiți și cam prăfuiți, suntem totusi 770 de alergători la start (iar dacă calculezi x2, rezultă numărul de picioare). Ajungem în primul Col, mulți susținători. Îmi place acel “Dai! Dai! Dai!” al italienilor, te împinge de la spate. Începe coborarea și urmează primul punct de alimentare. După care amintirile încep să-mi fie cam diluate, încă mai lucrez pentru a le pune cap la cap, măcar într-o ordine crono-logică. Ce persistă în amintiri e o înșiruire continuă de urcări și coborâri.
Fragmente de amintiri:
Coborârea către refugiul Niel… a fost cumplită. Oboseala acumulată, senzația de hamster care învârte inutil rotița, multă frustrare… Vedeam luminile din vale, coboram, urcam, urmam cărarea stânga/dreapta și luminile nu se apropiau deloc. Nici acum nu știu dacă erau aceleași. Mergeam pe pilot automat. Era o potecă infectă cu stâncă udă și pământ negru, alunecos. Mergeam și boscorodeam de zor pe cel ce gândise traseul, mi se părea că a fost lungit și întortocheat în mod intenționat.
Ulterior, mi-am dat seama că a fost ultima oară la TdG când „am luptat” cu cursa, după aceea m-am „predat”. Am intrat direct în cabană, ignorând întrebările celor din punctul de control. Voiam doar să pun capul pe masă. Timp de două ore am dormit acolo, ridicând doar privirea confuză ca să văd cum se schimbă fețele de oameni în jurul meu.
Când m-am trezit, i-am trimis Luizei un sms în care-i spuneam că nu știu dacă mai pot pleca de acolo. Pe lângă încurajările din răspunsul ei era și întrebarea: „ce te doare?”. Mi-am dat seama că nu aveam un alt răspuns decât „mintea”.
Am plecat și între timp soarele a răsărit, era o dimineață superbă, am ajuns în Col… All good! Ce naiba se întâmplase acolo jos astă-noapte? Pe măsură ce ziua trecea, un gând timid își făcea loc tot mai în față: să vezi că am șanse să termin ok cursa.
Ajuns la Cogne (Base Vita #2) am realizat că nu m-am pregătit deloc pentru acest moment al cursei: nu-mi luasem nimic ca să mă spăl! Pur și simplu, în schema mea mentală nu încăpuse și acest aspect, plecasem să alerg de la A la B (mă rog, de la C la C), să fiu atent la nutriție și să nu trag foarte tare într-o cursă multi-day… Dar să merg la duș??? La asta nu mă gândisem. Așa că am fost permanent în căutare de resturi de săpun/șampon, rămase de la ceilalți concurenți, iar patru zile m-am șters pe corp cu un (același) buff!
Am avut nenumărate momente de îndoială („oare voi fi în stare?”) și de împins înapoi gândurile de oboseală („ei, gata, hai că ai mers destul, poți să te așezi 10 minute”).
În primele două zile mantra „pain is temporary, quiting is forever” a ajutat. După aceea pur si simplu toate gândurile erau înlăturate de un soi de sistem imun dezvoltat ad-hoc. Poate că avea legătură cu acel moment de la refugiul Niel cand s-a întâmplat „predarea”.
Au fost și experiențe psihice noi. Mai întâi, am trait senzația de deja-vu… Coboram înspre Chardonney și eram convins că am mai fost pe acolo, că știu locurile, că recunosc toate treptele alea imense pe care le coboram, pârâul zgomotos din dreapta. Habar n-aveam ce se întâmplă. Dupa ce m-am convins (cu greu!) că totuși sunt prima oară în acel loc, apoi câteva ore bune am fost convins că mi-am descoperit puteri de clarvăzător.
Adi Toma, și el participant la ediția aceasta a TdG, mi-a explicat apoi la o bere cum e cu cele două emisfere cerebrale care în urma efortului nu mai comunică normal și cum receptezi imagini și senzații întârziate. Astfel se generează senzația de “am mai văzut asta, am mai fost pe aici!”.
Un alt lucru, posibil legat tot de comunicarea defectuosă a emisferelor… După patru zile de cursă răspundeam francezilor în limba italiană și viceversa. Eram conștient de ce se întâmplă, însă nu mă puteam controla decât cu un efort mare. Cât de confuzionant! Mai ales ca în ambele limbi am cunoștințe lingvistice ce pot fi încadrate cu ușurință în categoria “de baltă”.
Joi dimineață, după o urnire greoaie din Valtournance – nici acum nu știu cum s-au dus 7 ore și unde m-am culcat la loc, după ce am oprit plin de convingere alarma telefonului auzind ploaia puternică de afară și fiind convins că “sigur cursa va fi oprită”– altă întâmplare straniu-amuzantă! Fac o socoteală fugară asupra distanței și timpului rămase și i-o comunic îngrijorat lui Adi Grigore, alături de care mersesem ultimele 12 ore: “mai avem 100km și doar aproximativ 30 de ore la dispoziție. Nasol!”. Adi îmi răspunde : “Cam cât un Bucegi 7500… Făcubil”.
Nu sunt deloc convins că după 230 km parcurși comparația asta poate funcționa. Pornim la drum și după o urcare susținută găsesc o variantă mai bună: trebuie să parcurgem de două ori distanța unui maraton!
Îmi dau seama că nu e mult timp la dispoziție, așa că o iau la fugă, pe urcări, pe coborâri, peste tot. Urmez un drum forestier, dar pierd balizajul. Revin, regăsesc traseul, reiau fuga. La un moment dat, din spate mă aud strigat: “Daniel ! Daniel !”. Gândesc: “Adi, ce n-ai înțeles? Sunt două maratoane, alta șansă nu avem decât să fugim!”
Decid totuși să-i acord o șansă și să spună ce crede. De undeva, de la 100 m în spate se aude vocea lui: “Dar mai avem la dispoziție 54 de ore, nu 30! Azi e joi, nu-i vineri!.
Nu cred, dar dacă totuși… Cel mai stupid răspuns posibil îmi iese pe gură: “de unde știi?”. “Mi s-a rebootat GPS-ul și am văzut când s-a repornit”. Hmmm. Mi-aduc aminte că suntem totuși in secolul XXI și apelez la una din minunile tehnologice… telefonul. Mda, e joi. Parcă, parcă m-aș bucura de cele 24 de ore primite cadou, însă decid să fiu prudent: “eu vreau totuși să trag tare, nu se știe niciodată”. Nu știu exact ce a gândit Adi, însă în ziua aia am tras amândoi ca niște desperados.
Lungă curba de nivel spre refugiul Bertone. O știu, am mai străbătut-o cu ceva ani în urmă la CCC (cursă din cadrul UTMB – n.e). Știu că luminile care se văd prima oară sunt de la tunel și cele ale Courmayeur-ului sunt undeva “după colț” dar asta nu mă extrage din bucla (mersului cu mașina pe când eram copil): “Mai e mult? Mai e mult până la colț?”.
Ajung la Bertone; certitudinea finishului e întărită de cei din Punctul de Control, care-mi spun ca mai e o oră de mers. Cu două zile înainte, când îmi imaginasem momentul, credeam că o să plâng sau o să țopăi de bucurie. În schimb, mă simt golit.
Singura mulțumire este că am tras tare astăzi și nu mă apucă din nou ora 4 a.m. pe traseu. Măcar pentru asta îmi acord un “bravo” cu juma’ de gură. Cum mă relaxez prea mult, iau o trântă serioasă, alunecând cu ambele picioare în față. Noroc cu rucsacul care-mi protejează capul, mi s-a părut că aud un sunet sec.
La sosire mă așteaptă o surpriză plăcută: un grup de patru persoane sar pe mine să mă felicite în românește… bine că nu le-am răspuns în portugheză! Viorica Mălai, Adi Toma, plus Cristian și Cosmin, din grupul de suport, veniseră special să mă aștepte. Lucrul acesta mă emoționează.
Discutia dintre noi e puțin dezlânată, poate și din cauza bâzâitului constant din mintea mea: “am terminat, am terminat, șa la la la…”.
A doua zi, după vreo nouă ore de somn, unul din primele mele gânduri este: “hey, buddy, ce părere ai, mai vii?”. Sunt eu însumi surprins de ușurința cu care răspund: “Sigur!”. Chiar așa de repede să fi trecut cei 330km?
Romanian
English