joi, septembrie 16 2021
Voi cum vă suflați nasul în mod cât mai ecologic cu putință? Dar cum faceți să aveți dinți frumoși, beneficiind de servicii tot ecologice, dar scumpe, scumpe, extrem de scumpe? De ce nu sunt mai multe curse de alergare unde să mănînci mai mult decît consumi? Cam la lucrurile acestea m-am gîndit în zilele din urmă. Altfel, aflați despre mine că pe plan sportiv o duc tot mai bine: eliptică, băiță, cu bicla pe câmp, mers prin iarbă. Ah, dacă nu ar trebui să mă gândesc însă din nou la dentiști… Jurnal de activități fizice și trăiri intense, săptămâna 14-20 noiembrie.

[Adrian Mila]

Luni

Juliturile de pe faţă nu prea se potrivesc cu apa din piscină, aşa că aterizez iar în sală la ora 6 dimineaţa. Alergare pe bandă, ceva aparate, bicicletă eliptică, în total vreo oră de mişcare şi cam 8-9 km de deplasare.

Începe să îmi placă alergarea pe bandă, mă joc un pic la butoane şi cresc de la 10 km/ora la 11, apoi la 12. Yeeeee, life is good, mişto.

Marţi

La fel. Ora 6, bandă, aparate, eliptică, ah, ce-mi mai place. Hai să măresc viteza, că sâmbătă merg la alergare şi mă fac de râs, e cros în Herăstrău.

Miercuri

Deja sunt nerăbdător să mă urc pe bandă, 10 km/oră, 11, 12, auch. Mă ia un junghi în meniscul suferind, în plină euforie şi când aveam impresia că toată lumea este a mea, că voi alerga etern pe bandă, prin nori, spre stele. M-am apropiat prea mult de soare şi mi se topesc aripile, uitasem de genunchi, el nu a uitat de mine.

Joi

Gata, nu mai suport, băiţă. Afară era frig, îmi îngheţaseră faţa şi mâinile, apa din piscină pare fierbinte acum. Ooooof, ce bine e, nici nu va închipuiţi. 100 de bazine liniştite, aşa, de plăcere.

Vineri

După vreo 7 zile în care m-am tot uitat de sus la piscină, acum am altă viziune asupra înotului. De sus se vede altfel. Lângă bazin toţi par profi, de sus nu prea se vede aşa. Ca şi la alergare, una este să ai tu o imagine despre tine, cum alergi, cât de sportiv eşti, alta este să te vezi într-un scurt filmuleţ.

În general tendinţa este de exagerare a unor mişcări, a amplitudinii, a cadenţei, rezultatul nefiind nici eficient şi nici armonios. După lecţia asta am renunţat să mai încerc să imit ce am văzut pe internet şi am lipăit prin apă cât să mă simt bine, într-un stil de craul în care mă interesa mai puţin să mă chinui cu unghiuri şi am încercat mai mult să nu am senzaţia de efort, mişcarea să fie lină şi lejeră. Ca rezultat am înotat pentru prima dată 800 m legat (vechiul record personal era de 500 m), ceea ce m-a făcut să mă simt tare bine în pielea mea. În final am făcut 110 bazine, altă premieră,  dacă-i bal, bal să fie.

a

Sâmbătă

Pe la 10.30 aterizăm în Herăstrău, e un pic de ceaţă, mai frig decât credeam. Sunt la ”Fuga pe uliță”. Iese soarele, muzica bubuie, socializare,  pupat aer pe lângă urechi, unii fac încălzirea, eu fac turul produselor româneşti de la platourile sponsorului. Mai o dulceaţă, mai o slană, nişte pită, nişte telemea, caşcaval, mezeluri uscate, hai şi cu zacuscă, e cu ghebe, nu mă ştiam aşa fomist. La ceaun (ceaunuri) fierbe fasolea cu ciolan, miroase bestial, nu văd nici un motiv să părăseşti zona de start.

Traseul a fost simpatic, neconvenţional, chiar m-a distrat ieşirea de pe aleile clasice şi slalomul prin iarbă.

Din păcate mişcarea în aer liber face foame, hai la fasole cu cârnaţi şi vin fiert. Afară era frumos, aşa că am mai stat, chiar dacă asta a mai implicat încă o tură pe la platouri cu gustări româneşti. Două ture pe la platouri?

Cred că a fost una dintre competițiile la care am consumat mai puţine calorii în alergare decât am mâncat pe lângă cursă.

Ziua sportivă s-a încheiat tipic, cu un câştig la tombolă pentru băiatu’, o sacoşă cu gusturi româneşti, se pare că mă văzuseră că sunt pus pe mâncat.

Duminică

Hai până la Fundeni, după Tânganu. Ok, vin cu bicla, să mă mai plimb şi eu. În ciuda câtorva câini care m-au stimulat să dau la pedale am întârziat nişte minute la întâlnire, o să dau vina pe foarte firavul vânt din faţă.

Ca să se răzbune, amicul îmi spune ca la întoarcere să vin pe drumul scurt, prin Căldăraru, nu o mai lua prin Cernica, ocoleşti prea mult. Mda. Pe GPS părea interesant, iniţial aş fi mers pe linia aia galbenă şi dreaptă, dar mi s-a spus să nu încerc totuşi să vin pe autostradă…. În fapt a fost şi mai interesant.

Erau nori, nu se vedea nici o brumă de soare, estul şi vestul se amestecau pe cer şi în creierul meu. Dar mereu mă las dus de intuiţia mea feminină, care nu dă greş. La orice intersecţie nu ai decât două variante, ce naiba.

După două alegeri de drum asfaltul dispare, fiind înlocuit de piatră spartă. Apoi dispare şi piatra, rămâne drumul de pământ. Apoi dispar orice urme de roţi şi rămân doar urmele de animale, multe animale. De obicei unde este o turmă sunt şi câini, dar să nu gândesc negativ.

Drumul dispare în nişte bălţi pe care le depăşesc cu greu, pe lângă bicicletă, în faţă se vede un pod, ceva clădiri, dar departe. Mă opresc  disperat, mă uit la GPS, iniţial mă liniştesc, drumul apare pe hartă. Mă mai uit un pic, uşor nedumerit, apoi mă lămuresc, nu toate liniile de pe o hartă sunt neapărat drumuri. Eu mergeam fără spor pe lângă o cale ferată pe care nu o băgasem în seama, nu era nici un drum serios pe acolo.

Până la urmă am ajuns aproape de pod, văd nişte căşti, uraaa, nu sunt singur, nu o să mor aici mâncat de câini, din faţă vin patru biciclişti făcând slalom printre mormanele de gunoaie, deci există viaţă şi drum pe aici.

Ies la asfaltul pe care îmi venea să îl pup, să mă aşez în genunchi şi să îl sărut şi aleg iar drumul. Stânga sau dreapta? Abia când am văzut moara de lângă Cernica m-am lămurit unde sunt şi că am ales iar aiurea şi am ajuns iar ca puricele, tot în barbă unui motociclist. Cât m-am ferit de Cernica, tot acolo am ajuns. A propos, am comandat în aceeaşi zi cartea “Gândire rapidă, gândire lentă”. Cică gândirea rapidă dă multe rateuri.

Mă rog. În final am pontat în această săptămână vreo 132 km bicicliți, vreo 28 de km alergaţi sau rotiţi pe eliptică şi 4,2 km înotaţi.

Una dintre marile probleme ale săptămânii este legată de bicicletă şi de eliminarea deşeurilor.

De când am început să alerg ştiu că am o problema, genul de problemă care face diferenţa între amatori şi profesionişti. Nu sunt în stare să scuip profi şi nici să suflu nasul, agonizez timid în stilul japonez de tras mucii sau tamponat nările în genul “pudrat năsucul”. Orice sportiv adevărat are tehnică desăvârşită, suflă nasul cu două deşte de face găuri în asfalt, eu nu sunt în stare de nimic.

Nu ştiu exact cum se descurcau cu mucii Julieta, Isolda şi Desdemona, dar citisem odată că butonii la cămăşi au apărut din cauza uniformelor militare (nu bag mâna în foc pentru ştire). Nu mai ştiu ce gardă a primit în Evul Mediu nişte mâneci foarte frumoase, albe, care după o săptămână erau ca naiba, pătate şi mizerabile, că soldaţii îşi ştergeau botul şi nasul cu minunatele ornamente.

Exasperat, şefu’a dat ordin să le coasă nişte bumbi pe manşete, să le mai ia din viteză la şters mucii pe mâneci, de se umpleau de sânge pe bot. Şi aşa au apărut butonii.

Deci  toată săptămâna m-am chinuit, mănuşile sunt rigide şi tari, cu textura plăcută a sârmei ghimpate, botul meu arată oricum de parcă am strănutat în fundul unui arici, acum, că a venit un pic frigul  am suferit şi am tras nasul la greu. Trebuie să mă antrenez neapărat la suflat nasul pe biclă, să nu atârne mărţişoarele ca globurile în brad.

b

Cealaltă parte mai deosebită a ţinut de dinţari. Stomatogi, altfel spus. Povestea a început acum o săptămână, naiba ştie când se va termina.

Am ales pentru un tratament radical şi de lungă durată o clinică Verde. Asta cu verdeaţă sună bine, deşi mereu verdeaţa costă mult şi întotdeauna, dar întotdeauna banii îi dai tu, ei sunt eco şi tu plăteşti. Indiferent că sunt becuri “eco”, pungi “eco” şamd, tu plăteşti în plus şi ei protejează mediul.

Fiind responsabil  şi ecologist aleg verde, mai ales (sau de asta?) că era promoţie la implant dentar.

Am fost foarte bine primit, pe bune, şi profesional. Consultaţia la preţ subţire, mă trimite la o radiografie, pomană, 55 de lei. Discut cu chirurgul, vrea tomografie. Nu-i bai, va fi inclusă în ofertă, gândesc eu, așa scrie în ofertă. Mă duc cu bicla la partenerii cu tomografia, zona fiind centrală ieşeam mult mai rapid pe biclă decât să bănănăi după locuri de parcare.

Mă cam îngrijorase clinica verde, bike-friendly, unde paznicul mi-a râs şi mi-a spus că au mai dispărut două bicle la intrare, eu sper că nu le-a luat doctorii.

Tomografia o fac pe acelaşi aparat pe care făcusem radiografia, durează 2 minute, foarte rapid, iei o …tijă-n gură şi în două minute ai poza 3D.

Întrebare post-coitum, uitându-se într-o dungă la casca mea de biciclist verde ce sunt:  “v-a spus la recepţie cât costă, nu-i aşa?”.

Nu, răspund eu relaxat. Continui, hai să mă joc cu el, la fel de relaxat, e, cât poate să fie, am fost dimineaţă la dvs, am lăsat 55 lei, acum o fi un pic mai mult…

Da, este un pic mai mult, zice nenea, ceva mai crispat, să vă conduc la recepţie, spune, aşezându-se permanent între mine şi uşă. Mă, ăştia au pus ochii pe Helga mea, vor să îmi fure bicla… Evident, suma era de 600 lei, ceea ce vă doresc şi dvs. Evident, înainte să mă duc la ei mă uitasem la lista de preţuri de pe internet, că nu mă arunc în ape necunoscute fără o pregătire minimală.

Raportat la RMN-ul recomandat la genunchii alergătorilor, care costă cam la fel sau mai puțin, făcut pe un tomograf de tip închis, cu 3 Tesla, tomografia asta, cu rezoluţie mică şi aparat deschis mi se pare că e o pălărie de bani. Aşa că sfătuiesc orice alergător să nu strângă prea tare din dinţi la vreo cursă, că o să îl coste dinţii mai mult decât genunchii.

Eu am cel mai mare respect pentru dentişti, pe bune. Pot să se uite într-o cavitate şi să vadă ce nu vede nimeni. Uite-acolo 200 euro, acolo 500 euro, acolo 1000, uraaa, am găsit şi 1200 euro! Unde naiba citesc în stelele cerului gurii, nu ştiu, dar au o acuitate vizuală excelentă. M-am uitat şi eu în oglindă şi zău că nu vedeam banii ăştia, ce înseamnă totuşi să ai ochiul format.

Morala era una singură. Primesc vineri seară telefon că am pe e-mail planul de tratament, eram în trafic, ăsta cred că a fost un noroc, din cauză că nu am reuşit să citesc bine devizul şi nu am făcut pe loc un stop cardiac sau un accident.

Aveam un şef sfătos. Zice el odată, băi, dacă beneficiarul se enervează când primeşte oferta, nu e problemă, întotdeauna găseşti cale de negociere. E groasă doar atunci când se uită la ofertă şi începe să râdă.

Întâi m-am enervat, apoi am râs. Am dat telefon, domne, cât e totalul, că nu e trecut aici şi cred că nu am ochelarii la mine? Totalul depăşea cea mai pesimistă variantă, cu mult. Suma era frumoasă, atât de frumoasă că dacă mai puneam ceva îmi luam o garsonieră la demisol în Popeşti şi molfăiam acolo covrigi înmuiaţi în lapte.  Explicaţia sumară era că o parte din intervenţii sunt la oferta văzută pe internet şi pe panoul publicitar din faţa clinicii, iar restul (67%) este la preţ de listă, c-aşa-i  în tenis. Bre, glumim, e cu steluţă şi aflu de steluţă după ce las la voi 730 lei? Păi am discutat cu şefa şi aşa mi-a spus că aşa este.

 Bănuiam eu că nu am faţă de băiat deştept, dar chiar aşa faţă de prost am? Probabil…

Comments

comments

Previous

Știri pe scurt. Mai mult joacă

Next

O poveste cu un antrenor bătrîn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also