Curățenia de Paște? Evitată. Șapte zile de înot? Bifate. Pe bicicletă 120 km? Esteee. Profiteroliada în alergare, ultima etapă?. Daaa. Îmi mai rămâne doar să văd cum pot ajunge tot atât de vizibil și iluminat precum Fuego. Mai multe detalii în jurnalul de atlet urban, săptămâna 15-21 aprilie 2019
[Adrian Mila]

Deci, cum ziceați că stați la capitolul curățenia de Paște? Faceți schimb de experiență cu prietenele, rudele? Azi am terminat debaraua, of, mai am 5 camere și 7 băi?

Când eram copil nu știam prea clar că vine Paștele. Să fie clar, eu am fost copil acum o mie de ani, pe vremea comuniștilor. Era departe de a fi un trend mersul la biserică, ca acum. În primul rând atunci se muncea și sâmbătă, deși pare incredibil acum, mergeam sâmbătă la școală, săptămâna redusă de lucru era o dată pe lună, când era sâmbăta liberă. Iar în ziua de Paște de obicei era ordin să se vadă că se învârt macaralele, așa că tata venea acasă de la vreo ședință pe la ora prânzului, având eventual ca trofeu o găină vineție de tip coquelet ceaușist, adică avea vreo 700 grame, cu tot cu cele 7 gheare și două capete băgate înăuntru, de ziceai că e crescut la Cernobâl. Puii ăștia se băgau după prânz la bufetele de la șantiere, să țină lumea la treabă în ziua de duminică.

Noi eram mâncători de oaie, așa că nu era nimic deosebit în a mânca o carne de ovină; la Înviere mergeam doar dacă eram invitați pe undeva pe la țară, cum ziceam, nu prea era de fală ca un membru de nădejde al partidului sau un tânăr utecist să meargă la biserică. Iar de post nu prea era vorba, că mâncarea era oricum dozată științific.

Așa că singurul mod în care conștientizam că vine Paștele era când ajungeam acasă de la școală. Senzația era că pe acolo a trecut un taifun, că a avut loc un incendiu sau o inundație. Geamurile fără perdele, covorul făcut sul și pus într-o parte, toate astea țineau una-două săptămâni, în care mă simțeam ca un azilant. Ca impresie, asta se întâmplă în 90% din casele cu rădăcini moldovenești, adică în tot Bucureștiul. Ca să fiu băgat în horă primeam și eu sarcini ingrate, de genul șterge praful din bibliotecă. Aaaa, ce faci, păi nu așa. Scoți toate cărțile afară. Le scoteam, ștergeam, puneam repede cărțile la loc, milioane de cărți pline de praful lui Tutankamon. Alooo, ce faci? Păi scoți cărțile pe balcon, le iei câte una și le scuturi de praf, apoi ștergi rafturile și pui cărțile la loc.

Bre, mereu mi-au plăcut cărțile, cititul, am iubit cărțile, erau viața mea. Mai puțin de Paște, când le-aș fi dat foc.

Mă rog. Nu mai sunt copil, dimineața mă scufund în bula mea albastră, în ora de autism nautic. Înot pierdut în gânduri și în timp, auzind o oră și ceva doar bolborositul și pleoscăitul apei.

Primul triumf îl am de luni, să tot începi așa săptămâna. Eu înot lent, cam cu 2,2 km/oră. Acum mă uit la ceas după o oră, pfaoleu, 2,8 km. Iată ce sus poți ajunge dacă te antrenezi temeinic Adriene, bravo!

Evident, era ca un personal best la alergare pe un traseu mai scurt. Rețeta perfectă pentru PB-uri, traseele mai scurte decât cele declarate. Acum ceasul avusese o actualizare de soft și îmi băgase implicit o lungime de bazin de 25 metri, cu 25% mai mult decât în realitate. Am oprit ceasul și am mai lopătat vreo 10 minute, să acopăr distanță lipsă, să nu rămân dator.

Cu 7 zile de bazin din 7 pot să notez încă 18,5 km înotați săptămâna asta. Cu noile tarife la bazin trebuie să măresc distanța, că iese kilometrul mai scump de la taxiurile pirat din centrul vechi sau de la Gară.

La bicicletă am început săptămâna în ploaie. Era clar. Nimic mai clasic. Speli geamurile, plouă. Speli iar, plouă iar. Speli încă o dată? Ploaie cu nisip saharian. Sunt convins că toate ploile din ultima vreme sunt strâns legate de spălatul intensiv al geamurilor de către gospodinele furibunde.

Îngrijorat de faptul că nu  prea mă văd șoferii în trafic am căutat și găsit prin dulapuri (trăiască marea curățenie, prin interpuși, dacă se poate) o geacă de fâș galbenă. Da’ galbenă, frate, strigă, țipă, în sfârșit, se vede de la distanță.

Excelent. După ce am luat primele două înjurături (complet nemeritate, doar pentru că existam în trafic) am fost fericit, în sfârșit, mă văd și pe mine șoferii. M-au văzut cale de vreo 120 km toată săptămâna.

Probabil singura modalitate de a obține un plus și o mai mare vizibilitate ar fi să îmi iau o pelerină cu led-uri, ca a lui Fuego. Nu o știți? Atunci ați trăit degeaba. Căutați pe internet ceva de genul “Fuego cu pelerină” și dați drumul la sonor, să auziți urletul fanelor în extaz când se aprind aripile. Moare Batman de ciudă.

Băiatul asta ar fi ideal pentru o reclamă la aparate de bărbierit, nu bărboșii ăia insipizi de la tv. Iată ce obraz fin puteți obține cu aparatul nostru! Niciodată nu am înțeles de ce la supermarket îmi face reclamă câte o fată drăguță la lame de ras. La naiba, este clar că nu are competență, sau așa sper. Ia să îl pună pe Fuego, aș cumpăra imediat.

Pe aceeași idee de reclamă și verificarea produselor, vă anunț oficial că testez (pe banii mei) un gel de ochi antirid. Cu acid hialuronic, cu aur coloidal 1%, este o minune. Mică, dar minune. Cum nu am niciun fel de încredere în reclame, testarea mea este singura testare posibilă. Adică îmi dau cu gel în fiecare zi pe un singur ochi. Întrebarea finală, când termin mica minune, va fi “care este ochiul tratat?”. Treaba aia cu aur coloidal îmi place la nebunie, mă simt scump și fredonez în fiecare dimineață coloana sonoră de la Golden Eye, că mereu mi-a plăcut și de Bond. James Bond. Goldeeeeen eyyyye.

Alergarea nu prea este de fală. Ies la o singură alergare, miercuri, așteptând apoi sfârșitul săptămânii. Pentru că duminică are loc ultima etapă din Cupa profiterolul, sau cum Dumnezeu i-am spus. Profităm de duminica Floriilor și decretăm dezlegare la profiterol.

Să fim clari. Profiterolul nu este pentru oricine. El este pentru cei aleși, care au ajuns la o maturitate la care pot degusta și aprecia cu adevărat bucuriile vieții. Dacă ești născut după anul 2000 mi se pare puțin probabil să înțelegi necesitatea și plăcerea profiterolului. În schimb, dacă ieșeai cu mândra până în 1989 la o prăjitură, mergeai la cofetărie la Athenee Palace (unde găseai și cel mai bun cafe frappe) sau la Hotel București, așteptai în picioare să se elibereze o masă și lingeai un profiterol cu gagica. Era o victorie dulce și un răsfăț în vremuri întunecate. Nu știți care era Hotel București? Aaaa, păi probabil nu vă spune nimic nici profiterolul.

Ne aliniem la ultima etapă  trei mușchetari alergători (am impresia că este o provocare exclusiv masculină, pentru bărbați puternici) și stabilim de comun acord că cel mai bun e cel de la cofetăria Liliana, spre care plecăm agale, la ritm de conversație (ei) sau gâfâit (eu). Traseul ne-a dus și pe la un punct de alimentare cu proteine, să nu ni se aplece la cofetărie, am intersectat și crosul de 10k și am ajuns  la Liliana. Aici înghețata nu este foarte înghețată, frișcă este naturală, are și trei pișcoturi, e delicios. Probabil dacă ar avea și jumări ar fi perfect. Ciudat, toate locațiile bune sunt în sectorul 1, doar acolo am găsit surse de profiterol de încredere.

Ca să îi fac în ciudă genunchiului, m-am întors acasă tot în alergare, să adun încă aproape 19 km, adică vreo 27 km/săptămână, cu o medie zilnică de mișcare de vreo două ore și jumătate. Și a fost etapa a patra și ultima a profiteroliadei de primăvară.

Și acum, de încheiere, o prezentare a experiențelor pascale cu ceva produse autohtone.

Oricum, nu respecți tradițiile dacă nu faci și minim o aprovizionare din piața Obor. Pfaoleu. Ce mișto, ce experiență, începând  cu găsirea unui loc de parcare, urmată de turele printre precupeții care nu știu cum să fenteze mai mult cumpărătorul neatent. La rest, la cântar, la produse, mereu încearcă să te facă la buzunar sau la calitate, o experiență dură a încurajării producătorilor autohtoni. Iar dacă îndrăznești să încerci să alegi produsele iei și una peste mână.

Făcusem și o tură prin hala Matache, umbra din termopan a vechii hale pe care o găseai după miros. Demolată ilegal de către Oprescu, cu promisiune de reconstrucție, uitată ulterior. Oricum, fără mirosul de carne și pește alterat nu ar mai fi aceeași hală. Deci merg la Matache și cumpăr mere de la doi teoretic producători. Pățesc același lucru mereu, amândoi îmi strecoară zâmbind niște mere stricate, la un preț mai mare cu 50% decât în supermarket și îmi iau bănuții mei munciți cu greu, pe niște produse vai de mama lor. Așa îmi trebuie, nu e vina lor.

A doua greșeală a fost să încurajez mica farmacie de lângă casă. Voiam niște picături, costă cam 1,7 – 3 lei flaconul, o nimica toată. La farmacia de 15 mp îmi cere exact cât mă așteptam, 5 lei, și îmi dă niște picături obosite care expiră în mai 2019. Mă întreb cât m-ar fi costat niște medicamente adevărate și de ce e mereu goală prăvălia.

Deci cam așa văd eu că stă treaba cu naționalismul ăla demagogic, în care nu mai este inclusă și verificarea calității produselor, a cantității și a modului de producție.

Hai, sărbători fericite! Și cumpătate.

 

Comments

comments

Previous post

Lăsați copiii să vină la mine!

Next post

Excelent. Kipchoge. Hajnal

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *