Anul trecut, pe 31 decembrie, în jurul orei cinci după-amiaza, chiar în momentul în care gazda la care urma să-mi petrec revelionul prepara un reușit cheese cake, peste zece mii de barcelonezi de toate națiile tremurau de nerăbdare și bună-dispoziție la startul unui cros tradițional de 10 kilometri, intitulat Cursa dels Nassos – Cursa Nasurilor.

de Bogdan Stamatin, Barcelona

Undeva departe, în spate, la coada acestui organism comun, iată-mă și pe mine. Mai e jumătate de oră până la start și nu par a-mi găsi liniștea. Trebuie să mă întâlnesc cu un bun prieten, Bogdan, venit în vizită, care mi-a promis că-mi va face câteva fotografii.

Păi și cum ne întâlnim?”
Păi vin eu și te caut.”
Dom’le, ești sigur? O să fie zece mii de oameni…”
Păi ești la coadă, nu? Stai, băi, liniștit, că ne găsim noi…”
Bine, na…”

Dacă ați fost vreodată pierdut de părinți când erați mici, probabil că înțelegeți senzația. Privirea mi se învârte buimac în toate direcțiile, de peste tot apar noi și noi alergători, numai chipul amicului, ia-l de unde nu-i. Strâng înciudat din dinți când văd cum se pozează lumea în jur, și pentru că nu sunt concentrat, mă încălzesc în pauzele când uit de Bogdan, în funcție de ce exerciții văd la ceilalți.

Urmează o nouă mică problemă: n-am ace de siguranță să-mi prind numărul de concurs. Pentru că mă consider o persoană organizată, faptul mi se pare uimitor, mă irită și mă jenează. Mai fac puțin streching. “Unde-i dom’le, băiatul ăsta?”. Îmi calc pe rușine și întreb de două ace. Le primesc și răsflu puțin ușurat.

Mai sunt zece minute până la start, afară sunt 16 grade, iar încălzirea m-a cam încălzit. Regret că n-am și eu pantaloni scurți și tricou cu mâneci scurte. Port pantaloni lungi, o bluză cu mâneci lungi, specială, Compression, încă o bluză cu mâneci lungi, a concursului, și un windstopper. Un neofit oficial. Mi-e cald tare, dar poate dacă vine Bogdan, îi dau windstopperul să mi-l păstreze.

În jur oamenii râd, se strâng în brațe, se pupă și se pozează. Își compară încălțările sau fac cu mâna la balcoane. Sunt tineri, sunt bătrâni, sunt copii în cărucioare, sunt câini în echipament! Sentimentul e contagios, am senzația că imediat trebuie să apară și amicul meu, care-o să mă ia în brațe și-o să mă felicite, doar pentru că viața e frumoasă!

Încep să alerg în stânga-dreapta precum un cățel scos în parc, iar undeva, mult în față, se dă primul start. Tot din față izbucnește și un val de aplauze si țipete de bucurie, ce se împrăștie ca o maree pe tot bulevardul. Mă ajunge și pe mine, nu mă pot abține și ard un chiot strașnic cu care sunt sigur că aș fi făcut mândru cel puțin un profesor de muzică populară din zona natală, minunata Bucovină.

La cinci minute distanță, se dă și-al doilea start, Bogdan n-a mai apărut, însă ce mai contează, sunt o cutie de fericire condensată. Încep să alerg ca un zăpăcit, repede, depășesc în neștire și nu respir ordonat pentru că râd. Totul e minunat, soarele e la apus, primii cinci kilometri sunt pe lângă malul mării, iar anul ce stă să vină pare să-mi zâmbească. Alerg și râd!

În continuare, doresc să vă povestesc ce fotografii aș fi făcut în timpul cursei dacă ar fi fost posibil. Așadar, am văzut:

– un domn care alerga cu mâna stângă în ghips;
– două cupluri care alergau împingând la cărucioarele în care dormeau copii, bine-mersi;
– trei tineri care alergau împreună cu câini în lesă. Doi dintre câini erau ogari, și purtau tricouri pe care, atât cât m-am priceput să traduc, scria „nu mă deranjează să alerg, o fac din plăcere„. Celălalt câine era un Golden Retriever;

– un grup de aproape 20 de karatiști, care alergau în kimono și cu fes de Moș Crăciun pe cap. O dată la doi kilometri se opreau pe marginea drumului și executau ba câte o serie de genuflexiuni, flotări sau câte o Kata la sincron – o serie de exerciții de luptă. Erau foarte haioși, și mulți dintre alergători se opreau să-i vadă și să-i aplaude.
– un domn costumat în toreador, care învârtea mereu o capă roșie, peste publicul de pe margine;

– doi tineri care alergau legați unul de celălalt cu o sfoară scurtă. Inițial am crezut că unul dintre ei e orb, m-am emoționat destul de tare și mi-am făcut imediat în gând o variantă de început de text pentru Alerg.ro care să înceapă cu: „Să alergi orbește e o sintagmă depășită”. După ce am trecut pe lângă ei, am observat însă că niciunul nu era nevăzător, așadar am preferat să încadrez fapta la „mistere nedeslușite” și să alerg mai departe.

 – mulți părinți în public care-și îndemnau copiii să bată palma cu alergătorii. N-am ratat ocazia, și-am bătut palma cu aproape zece copii.

Când marcajul a arătat kilometrul 9 și mi-am verificat timpul pe iPod, mi-am dat seama că e târziu. Alergasem fără nicio noimă, repede la început, iar apoi gură-cască pentru restul cursei. Vroiam mult să scot sub 55 de minute (v-am spus, sunt un absolute beginner) însă când am trecut finișul, mi-am oprit ceasul la 59 minute și 20 de secunde.

Pe partea stângă, după un gard, cu aceeași privire rătăcită pe care-o aveam eu la început, stătea prietenul meu Bogdan Răileanu, grație căruia pot să vă arăt câteva fotografii. Eram la finalul primei curse din viața mea și eram cel mai fericit.

Câteva ore mai târziu, e 12 fix, trecerea dintre ani. Obiceiul spaniolilor spune că trebuie să mănânci 12 boabe de struguri, să-ți poarte noroc, câte una pentru fiecare lună din anul care vine. Momentul e destul de tensionat, pentru că trebuie să sincronizezi bătaia gongului (de la TV) cu înghițitul unei bobițe, și să nu rămâi în urmă. Și e dificil pentru că bineînțeles, exact atunci se fac cele mai haioase glume.

Însă printre râsete, artificii, lacrimi, lumini și o gură plină de struguri nemestecați, gândul că urmează un an plin de alergări și febre musculare m-a lăsat la finalul celor 12 gong-uri de ceas, fără nicio boabă de strugure în palmă.

P.S. Ca să-mi demonstrez naivitatea până la capăt, dar și buna credință, trebuie să vă spun că am primit de la organizatori un chip care să-mi cronometreze în mod oficial parcursul și pe care l-am pus, fără niciun semn de întrebare, în buzunarul de la spate al pantalonilor. Ieri, la două zile de la cursă, frustrat că timpul meu nu apare în clasamentul oficial, am aflat că chip-ul se leagă de fapt la șireturile pantofilor. Așadar, dacă există vreun începător mai la început decât mine, rog să ia aminte. În fața tuturor celorlalți, roșesc în continuare.

P.P.S. Vă aștept și la cursa următoare, pe data de 17 ianuarie, la 40 de kilometri de Barcelona, în localitatea Sitges, renumită pentru al său Festival Internacional de Cinema Fantastic de Catalunya. De data asta cu chip-ul la pantof. Hasta luego!

Bogdan Stamatin e creatorul serialului online „Important”, în care oameni obișnuiți răspund unei întrebări obișnuite: „Ce e important?”. Puteți urmări episoadele primului sezon la adresa what-is-important.tumblr.com și puteți susține proiectul pe facebook.com/important.videoshow

 

Comments

comments

Previous post

Un an plin!

Next post

Știri pe fugă

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *