Info general

Dragostea unei blonde

“Mă gîndesc să mă duc la triatlon” îi spuneam eu prin primăvara fostului meu prieten. “Oh, Jesus!”, a venit răspunsul lui spontan. Adică eram clar, irecuperabilă.

Ne despărțisem deja de cîteva luni, erau prea multe eforturi să ne armonizam agendele. Petrecerile dansante de vineri seara pînă în zori nu se potriveau cu plecatul la munte la primele ore ale dimineții, cu bicicletă sau fără. Nu că nu mi-ar plăcea să dansez… dar cînd am avut dialogul ăsta simplu mi-am dat seama că pentru mine pasiunea împărtășită e mai presus de toleranță și de respectul pentru preocupările celuilalt, ca proporție.

de Diana Pavlenco

Și în dragoste și în prietenie există, normal, momentele fiecăruia, însă ce trăim împreună este ceea ce ne unește, ne dezvoltă, ne inspiră, ne duce mai sus, mai jos sau ne ține pe loc, după caz. Chiar dacă azi mergi cu mine, o aluzie discretă că era nu știu ce în altă parte, pe care l-am pierdut, mă va întrista pentru că nu ești cu mine 100% ci doar din rațiune, toleranță, în fine, ca să meargă treaba. Doar că nu merge. Și oricît te-ai controla te dai de gol că vroiai altceva, altundeva și că de fapt nu ești fericit(ă) așa.

Eu și prietenii din echipa pe care o formăm am început ca amatori de mountain biking. Dacă-mi spuneai acum trei ani, cînd mi-am luat bicicletă, că o să merg la maratoane de mtb îți rîdeam în nas. În 2009 am făcut niște plimbări de plăcere la munte cu bicicleta, în 2010 mergeam la primul maraton, la Geiger. O alegere nu tocmai inspirată pentru primul maraton, dar asta-i altă poveste.

Gașca s-a format cumva spontan în jurul pasiunii ăsteia. Apoi ne-am gîndit că ar fi fain să avem și tricouri la fel, să ne antrenăm periodic, să ne propunem ținte de atins.

Cineva spunea că parcă am fi sectanți. Unii au logo-ul echipei pe telefon, alții visează la biciclete inscripționate. S-au împărțit rolurile – știm cine vorbește cu sponsorii, cine face fotografii, cine scrie pe blog, cine face friptură și cine salată după antrenament, cine pune biciul pe noi la o tură mai grea, cine ia startul în față.

La competiții, la start, noi fetele stăm mai la coadă, numai ca să nu mai aud somări disperate pe traseu: “stai pe loc!” Există și varianta unuia care te ajunge din urmă – de la tura lungă – spusă cu voce groasă de fumător: “Servus frumusețe!”. Păi să nu zîmbești?! (Avem cititori de la Tușnad Cycling Team?).

Și oricît de pregătit ai pleca în concurs, tot vine o vreme cînd ai nevoie de ajutorul altcuiva. Și dacă el este tocmai unul dintre primii trei, cu șanse la podium, nu e din echipa ta, dar se oprește să te ajute să rezolvați problema cu supapa aia, cum să nu te impresioneze? E frumos la maratoane.

În 2010 am mers cu toții la maratoane de mountain biking, în 2011 unii din noi au fost și la triatlon și la maratoane de alergat. Unul de-ai noștri a fost la primul maraton montan la Piatra Craiului și 7 zile mai tîrziu la primul său maraton pe asfalt. Păi nu-i frumos cu așa surpriză? Noi credeam că după primul o să-l sărbătorim veșnic pentru asta și el, hop! al doilea.

Dacă-mi spuneai nu demult că o să particip la triatlon aș fi zis: “Cine, eu?”. Dar …înotul…  Prima reacție a fost – să vezi problema. Nu-i nimic, mi-am tipărit un program de antrenament de triatlon de pe maraton.info.ro, am mers vreo șase săptămîni la bazin, am văzut filmulețe pe youtube, m-am mai antrenat și apoi m-am agitat și eu cu toată lumea în apele de la Reci.

Cine a fost acolo? O mai știți pe doamna ieșită în poartă cu găleata plină de apă și cu o ceașcă, ce ne îmbia pe traseu: “vă rog, serviți!” Entuziasmul ei era colosal și jur că a fost cea mai bună apă posibilă! Înainte de a hotărî să merg la triathlon, la Reci, a fost altcineva din echipa noastră care a fost la triatlonul de la Sf. Ana. Aici intervine din nou partea cu “ce te motivează”, “ce te împinge mai departe să-ți depășești limitele”.

E doar un exemplu. Faptul că ești în concurs, că ți-e greu, că-ți tremură picioarele la coborîre și că ai început să scoți icnete și nu-ți vine să renunți e pentru că echipa ta te așteaptă la sosire. Bine, în cazul meu îi găsesc deja schimbați de echipamentul de concurs și cu prînzul luat.

Uneori ne completăm – eu am fost voluntar la organizare, ei concurenți. Alteori participăm cu mic, cu mare, ca la Maratonul Vinului. Copiii au mers însoțiți în prima lor cursă de ciclism, noi – restul – la turele pentru adulți.

Pe la concursuri, de obicei, babele satului mă încurajează cam așa: “hai mamaie, că rămîi în urmă”. Ei, de data asta, a fost altfel. Eu și mulți bărbați în viile de la Urlați. O săteancă trecînd, în căruță, mi-a zis pe un ton complice: “Mamaie, să ai grijă de ei!”.

A fost un maraton cu peripeții (suspensii rupte, în cazul unui prieten), cu pretenții (am avut un maieu fără spate, căci a doua zi mergeam la nuntă și nu-mi permiteam sa ma bronzez “cu mîneci”), dar și cu un loc pe podium (alt prieten din echipă). Toată ziua a fost așa, cu căței, copii și bătrîni, cu mici supărări, o zarvă generalizată, dar la sfîrșit, cînd toate s-au liniștit, a rămas un sentiment de bine. Unii au făcut și grătare. Da, ne gîndim serios să compunem și imn. V-am zis, sectanți.

În concluzie, în 2011 experiența cea mai faină a fost echipa, iar concursul a fost cu noi înșine.

Și ca să închei tot într-o nota optimistă… “Aici începe drumul cu pericole?”, întreb la Tușnad în timp ce mă dau jos de pe bicicletă și încep să merg agale pe lîngă. Îmi aminteam eu de anul trecut că era undeva un “semnul exclamării“, dar acum nu mai era acolo. Omul de la punctul de control, morfolind un fir de iarbă în colțul gurii îmi spune malițios: “da, de unul tocmai ai trecut”.

Cam așa mă simt, oare ce-o mai urma?

Diana Pavlenco este cîștigătoarea concursului organizat de către Nutricult, urmînd să primească un Race Pack (geluri și băuturi pentru o cursă de 4 ore). Textul ei intră într-o Mare Finală, alături de alte nouă articole. Astfel, între 18-24 decembrie, pe pagina de Facebook a companiei Nutricult se va organiza un nou concurs, iar textul ce va strînge cele mai multe voturi primește un Marathon Pack, un tub de Zero citrice, un tub de Nuun și batoane energizante și de recuperare. Adică un set complet de la nutricult.ro.

Comments

comments

>
Previous post

Despre sentimentul de porcușor...

Next post

Omagiul meu postum lui Kim Jong il

Alerg.ro

Alerg.ro

2 Comments

  1. Ana-Maria
    decembrie 20, 2011 at 4:28 am

    Bravo, Diana, frumos scris!

  2. […] de Diana Pavlenco […]

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *