SPORT PENTRU TOȚI

E timpul să vorbim și despre hărțuire stradală (I)

Un grup de sportive amatoare caută soluții pentru a crește siguranța în spațiul public

[Ana Maria Ciobanu] / [Foto: Larisa Baltă]

Andreea Călugăru alerga într-o vineri de iunie într-un parc din București. După trei kilometri, a simțit că-i e puțin greață și că trebuie să facă o pauză. Fix în momentul în care ea încetinise ritmul, un biciclist s-a apropiat și i-a pus mâna pe fund. Andreea i-a prins privirea ghidușă în care citea „Și acum ce o să faci?”.

Andreea are 34 de ani și e campioană națională la triatlon, adică un concurs cu probe de alergare, înot și bicicletă. A terminat mai multe curse de Ironman internaționale, adică 3,8 km înot, 180 km ciclism și 42 km alergare. Dincolo de greața și surpriza mâinii pe care a simțit-o pe fund, pe Andreea a umplut-o de furie că agresorul era unul de-al ei, un biciclist. S-a gândit că poate e chiar un client la magazinul de biciclete pe care îl are împreună cu soțul ei.

A început să-l alerge cu toată puterea, fără să știe ce s-ar întâmpla dacă l-ar prinde. S-a ținut după el jumătate de parc, uneori chiar și cu un ritm de 3 minute 40 pe kilometru. Îi era ciudă că a pipăit-o în pantă. Dacă ar fi fost pe un teren plat, sigur alerga mai repede și îl prindea.

Din când în când, biciclistul se uita în spate și nu mai avea privirea ghidușă. Acum el încerca să scape. „Măcar atât”, și-a spus Andreea. Poate o să se gândească la ea data viitoare când o să-i vină să pună mâna pe străine.

După vreo 1,5 kilometri de sprint, Andreea l-a pierdut din vedere, s-a oprit și a plâns un pic. A pornit funcția de „fly by” din aplicația Strava cu care își monitorizează antrenamentele, ca să vadă dacă hărțuitorul avea cumva cont și ar putea să-l identifice. Și-a șters lacrimile, și-a reluat antrenamentul și a tot sperat că o să-l revadă și o să-l confrunte. Furia a rămas cu ea mult după ce și-a terminat alergarea de 12 kilometri din acea zi de iunie.

Acasă, a intrat pe grupul de facebook Girls Gone Running și și-a spus povestea.

84% dintre femeile care aleargă spun că au fost într-o situație care le-a făcut să se simtă în pericol

„Îmi vine sa strâng pe cineva de gât, să urlu de furie că trăiesc într-o lume în care bărbații cred că e OK să facă chestia asta. (…) Știu că vorbim degeaba, știu că mulți ar zice că exagerez… dar gestul ăsta mie mi se pare incalificabil”, a scris Andreea.

Nu era genul ei să minimizeze ce i s-a întâmplat. O mână pe fund nu i se pare un gest „mic”, așa cum a scris. Era atât de furioasă încât nu simțea că ar putea să facă față vreunui comentariu care să interogheze ce fel de echipament purta sau vreunei remarci de tipul „treci peste”. De aceea a și ales să posteze în grupul în care sunt doar alergătoarele, nu în cel general cu peste 14.000 de membri. Era într-un moment vulnerabil, așa că voia să fie înțeleasă, fără să i se caute vreo vină. Era frustrant că i se întâmplase în parc, în plină zi, când se antrena.

Șocul ar fi fost mai mic dacă hărțuirea ar fi avut loc într-un alt loc public. Pipăiala adusese nesiguranță pe terenul unde se simte puternică, unde își limpezește gândurile și își ascultă corpul, unde își planifică în gând competițiile. Acum, lumea aia în care ca femeie ești în primul rând un corp, străpungea parcul unde Andreea adună zeci de kilometri săptămânal.

La postarea ei au curs zeci de comentarii cu povești similare.

I-a scris alergătoarea și biciclista Roxana Lupu: „Mi s-a întâmplat același lucru și am resimțit aceeași furie. Ce te gâtuie e frustrarea că efectiv nu îi poți face nimic”. Roxana are 39 de ani și a fondat platforma pentru sportivi amatori Adrenallina.ro. A descoperit dragostea pentru bicicletă acum 10 ani și este una dintre primele 10 femei din România care au terminat o cursă Ironman.

I-au scris fete care participă la competiții și se antrenează în grup, iar, dacă sunt singure, aleg banda pentru că nu se simt în siguranță afară. Au fost femei care au povestit despre bărbați care le-au urmărit zile în șir și le-au determinat să își schimbe rutele și orele de antrenament sau să alerge cu spray cu piper la îndemână.

Pentru că activez în grupul fetelor din 2013, când am alergat primul meu maraton, am scris și eu că nu știu ce să le spun fiului meu de 2 ani și fiicei de 4 ani despre bărbați străini care strigă sau fluieră, sau despre vânzătorul de la care le-am cumpărat apă și care mi-a prins mâna stângă și mi-a ținut-o strâns ca să mă mângâie pe tatuaj.

Andreea ar fi vrut să știe ce ar fi putut să facă în acea situație. Cum ar fi putut să sune la 112, să-l prindă pe hărțuitor și să-l țină până când ar fi venit poliția? Să facă plângere ulterior i s-apărut exclus. Tot ce-și amintea era bicicleta lui pentru că era „destul de scumpă”, nimic despre față sau haine.

Un sondaj Runner’s World a arătat că 84% dintre femeile care au răspuns au experimentat o formă de hărțuire care le-a făcut să se simtă în pericol când alergau – de la apucat de diferite părți ale corpului la a fi urmărite, a li se arăta părțile intime, comentarii nepotrivite sau claxoane.

Roxana Lupu: „Mi s-a întâmplat același lucru și am resimțit aceeași furie. Ce te gâtuie e frustrarea că efectiv nu îi poți face nimic.”

Pentru toate cele care au comentat la postarea Andreei, era frustrant vidul de informații: ce poți să faci? Ar trebui să faci ceva? Cum evaluezi riscurile? Cine ar trebui să te protejeze? Poți să previi fără să te închizi în casă? Îi pasă vreunei autorități de fenomenul hărțuirii în spațiul public? E ceva ce putem face noi pentru a ne fi mai bine?

Roxana a revenit cu un impuls: „Eu am o fetiță de 2 ani. Sunt îngrozită. Este unul dintre motivele pentru care mi-aș lua timp să fac ceva, cât de puțin, în direcția asta. FACEM?”, le-a întrebat.

S-a oferit să se ocupe de comunicarea inițiativei și a tăguit-o pe Oana Solomon, o alergătoare care a absolvit facultatea de drept, pentru a se interesa de cadrul juridic al hărțuirii în România.

Ce putem să facem ca să ne simțim mai în siguranță?

Pornind de la postarea Andreei și de la impulsul Roxanei, Oana Solomon a creat grupul de Facebook „Proiect legislativ Girls Gone Running” și a pus la copertă o fotografie cu fiicele ei de 7 și 9 ani la un concurs de alergat pentru copii. „Fotografia nu este aleasă la întâmplare, ci scopul nostru este ca ele să alerge/să practice un sport individual în mod liber, fără teamă, fără agresiune sau cu mult mai puțină teamă/agresiune.”

În grup s-au adunat 13 femei, hotărâte să creioneze o propunere de lege care să vizeze hărțuirea stradală. Nu era o inițiativă doar pentru sportive, ci o portiță pe care voiau să o deschidă pentru toate femeile, pornind de la disconfortul lor.

Oana a scris și pe contul ei public de Facebook despre cum în ultimii ani a avut parte de atingeri pe fund în timp ce stătea pe bicicletă la semafor, „atingeri sau tot felul de șoapte” la alergat, șicane în trafic de la bicicliști care se prefăceau că intrau în ea. Toate i s-au părut paradoxale la cei 43 ani ai ei, pentru că-și imaginase că se vor opri pe măsură ce avansează în vârstă. Știe că hărțuirea nu are legătură cu vârsta sau cu felul în care arăți sau în care te îmbraci. Cu toate acestea, instinctiv, când pleacă la antrenament, Oana se întreabă mereu dacă nu e prea dezbrăcată. „Nu e normal să mă întreb asta”, spune ea.

„Am înțeles că nu e vina mea că cineva face chestia asta și că nu ar trebui să stau pasivă. Când sunt într-un parc, mă gândesc că fug destul de tare, ajung la alți oameni să cer ajutor, nu mă simt atât de vulnerabilă. Dar, pe bicicletă, șicanele șoferilor sunt mai periculoase. Dacă te sperii și tragi de ghidon aiurea sau prinzi un pic de apă pe carosabil și-i ajungi sub roți?”

Oana spune că de doi ani, de când e mama fiicelor ei adoptive, a devenit mult mai conștientă de impactul hărțuirii. „Eu nu vreau să acuz, eu vreau să găsim ajutor ca să mă simt în siguranță. Vreau să nu îmi fie teamă că ies cu fetele la alergat și ne agresează cineva și eu nu știu ce să fac.”

Oana Solomon: „Mă îngrijorează cel mai tare că oamenii ăștia capătă încredere din lipsa de reacție a societății, astfel încât în timp ei pot să comită fapte mai grave.”

Oana crede că grupul lor de alergătoare ar trebui să ia legătura cu sindicatul polițiștilor și să discute cu ei despre ce poate fi îmbunătățit în practică. Așa cum crede că, fără educație sexuală în școli, fenomenul nu se va diminua iar rușinea pe care o atașăm agresiunilor sexuale va continua să lase urme adânci. Fără încredere în autoritățile care ar trebui să te protejeze, nu ai cum să apelezi la ele, iar fără să le sesizăm, nu vor învăța că hărțuirea stradală e o problemă.

În grup, alergătoarele au schimbat linkuri de legi care reglementează hărțuirea sexuală. Articolul 208 din Codul Penal definește hărțuirea ca „fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere” și include pedepse cu închisoarea de la 3 la 6 luni sau amendă.

Textul li s-a părut neclar și s-au întrebat una pe alta de ce include sintagma „în mod repetat”. Dacă te pipăie o singură dată nu e hărțuire? Dacă te amenință că te violează și îți cauzează o stare de temere, dar nu se mai repetă, ce e?

Roxana mi-a spus că i se pare copleșitor ce eforturi trebuie să faci pentru a fi un cetățean activ. După perioada stării de urgență în care a creat împreună cu partenera ei de agenție platforma The Future is Now, care inventariază nevoile spitalelor din România, acum simte că e timpul pentru un nou efort. „Ca în multe alte paliere ale societății, e datoria cetățenilor să se folosească de toate pârghiile și experiența lor pentru a schimba ceva”, crede Roxana, care vede cetățenia ca și cum ai avea un business, pentru că trebuie să te documentezi și să te specializezi ca să poți să faci ceva. „Pentru că altfel nu te apără nimeni.” (Va urma).

Acest articol a fost preluat cu acordul Decât o Revistă. Te ajută ce ai citit? La Decât o Revistă (DoR), se crede că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Susține-le munca. Cumpără un abonament.

Comments

comments

>
Previous post

Bere cu electroliți

Next post

E timpul să vorbim și despre hărțuire stradală (II)

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *