Societate Organizată Sustenabil

Ego-ul care transpiră

Cum mi-am redescoperit bucuria de a alerga. După un experiment plăcut pe bandă

banda

de Adrian Dohotaru

După Crosul de Noapte m-am cam lenevit și am lăsat-o moale cu alergările. Câte două pe săptămână, o vreme. Am și răcit, iar vremea era când ploioasă, când rece și cețoasă. Cinci zile la rând n-am văzut deloc soarele, ceea ce m-a deprimat.

Oricum, în perioada asta îmi simt capul greoi, ca după o febră mintală. La alergare, capul zăngănea de gânduri, griji și voci și se târa bălăngănindu-se pe lângă corp. În alte perioade, când îmi simțeam gândurile așa, ieșeam pe ușă, iuțeam pasul până când creierul se topea în corp. Iar ego-ul transpira de griji până când redevenea zvelt, gata să se mai îngrașe cu altă informație.

Chiar și cele două alergări, apoi trei, le făceam nu din bucurie, ci din monotonie. Pentru că trebuie să alerg, că așa mi-am propus să nu las săptămână fără alergare etc. Așa că mi-am zis să încerc ceva nou, să alerg pe bandă, la sala de sport, unde până atunci am fost doar să înot. N-am folosit niciodată aparatele.

Banda are niște avantaje nete: dacă afară e vreme urâtă și rece, înăuntru e mai curat și mai confortabil. În plus, există avantajele înotului, saunei și dușului la îndemână.

Primul meu șoc a fost legat de cronometre, mai ales că eu nu alerg cu ceas. La primele alergări, mă uitam încontinuu la cronometru și alergam clar mai tare. Sub patru minute pe mie metri, o medie de 3min:40sec, vreo 10-11 km, fără să simt că forțez, dar nici că trag de mine prea lejer. Nu mai mult pentru că mi se părea monoton și vroiam să ajung și la înot.

Dar impulsul era de a alerga din ce în ce mai repede. Am ajuns să butonez până sub 3min:20sec și nu înțelegeam de ce nu merge mai repede banda. Credeam că nu știu să tastez cum trebuie și l-am chemat la final pe instructor. L-am întrebat cum să resetez mașina, ca să alerg spre 3min:10sec-3min:15sec pe mie (nu 10 km încontinuu, ci 2 sau 3 km, cât aș rezista). Instructorul îmi spune că 3min:20sec e setarea pe viteza maximă. M-am simțit, bineînțeles, măgulit, așa că voi mai alerga la bandă antrenamentele scurte și mai tari. Mai ales că am posibilitatea de a înclina banda pentru a simula diferența de nivel.

Totuși, doar după ce am alergat recent cu Gyorgy Szabolcs la Someșul Rece, în Munții Apuseni, prin zăpadă până la gambe pe alocuri, mi-a revenit bucuria de a alerga.

Este un scurt moment, de vreo zece secunde, care s-a lipit de mine. Szabi renunță la drum și merge pieptiș spre vârf, după ce de vreo oră alergăm tot în sus. Intrăm tare în zăpadă, lângă brazi, e răcoare la umbra copacilor și îmi simt corpul ud. Ajungem în vârf și ne dăm drumul repede la goană prin zăpada mare.

Szabi sare de pe fiecare dâmb și își lasă brațele în sus, să zboare. Fac și eu la fel. Mă uit la umbrele proiectate în zăpadă de soarele puternic și, așa slăbănogi cum suntem și ușor cocoșați, devenim doi cocostârci. Zâmbim cu gura până la dinți.

Comments

comments

>
Previous post

Paris, premii, Isostar (P)

Next post

Ultramaratonistele. Câteva portrete (VII)

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *