Spectaculoasele aventuri ale lui Eliorun și ale numărului ”120”.

SONY DSC

Ploua mocănește în acea dimineață de octombrie. ”120” privește pe fereastra strâmtă a camerei, cât un hublou, și spune cu o voce gravă: ”Domnilor, o să avem de lucru astăzi”.

În zare, dealurile aurii, vița de vie, cireșii, nucii, iarba, cu nuanțele lor diferite de verde, sclipesc intens sub stropii de apă, formând o scriitură din care lipsesc semnele de punctuație.

Dar să facem prezentările…

Eliorun este modelul de pantofi de alergare de la Kalenji. Iar ”120” este alergătorul care îi va purta la prima ediție a Crosului Cramelor. La Urlați, unde ploua cu stropi mici și deși în dimineața cursei.

*****

La start însă, în mijlocul zilei, e mai bine. Ploaia s-a oprit, ba chiar o urmă de soare se screme să iasă dintre nori. Nu prea reușește însă. Nu-s foarte mulți alergători, dar zgomotul e mare. Un DJ cu mustața pe oală se chinuie să facă atmosferă. Parcă ascultă ordinele unui șef de gară care i-a spus: ”Urlați, cinci minute”. Se conformează cu vârf și îndesat.

”120”: Bre, nu o să înțeleg niciodată de ce e nevoie să vorbești continuu și fără rost în astfel de situații.
Eliorun: Poate că unora le place, poate așa se mobilizează ei mai bine.
”120”N-aș zice.

ka1Eliorun se uită mândru în jur. În mulțimea de culori de la start, albastrul său cyan, cu o pată vizibilă de portocaliu, dă bine. Poate e puțin cam strident, dar, clar, ia fața.

Se dă startul. Ceva buluceală la început, dar apoi alergătorii se înșiră ca mărgelele pe ață.

Eliorun: Hai, hai, mișcă-te cu spor, nu vreau să mă fac de rușine pe aici.
”120”: Stai încet, că nu e grabă. Avem ceva drum de parcurs.

E asfalt la început, dar se termină repede. Începe urcușul. Molcom. Un drum de pământ, cu multe pietre și pietricele însă. Eliorun ”mușcă” cu poftă din pământ. Se înfig bine încălțările, nu derapează. Apa de ploaie a intrat în pământ, nu sunt (prea multe) băltoace, nici zone alunecoase. Cu toții zburdă.

”120”: Hai domnilor, acum să vă văd, la treabă.
Eliorun: Păi ce credeai, că nu facem față? Mai bine ai da temeinic din picioare, căci, uite, nu suntem primii…
”120”: De ce ar trebui să fim primii?

După o pantă și o alergare pe curbă de nivel, pe drum de pământ, traseul intră printre podgorii. Se îngustează puțin. În jur, aliniate, șiruri lungi de viță de vie, care mai îngrijită, care mai uscată. Artere de zeu. Zeu păgân, Bachus. E liniște, corpurile alergătorilor sunt încă viguroase, freamătă. Momente în care e bine să trimiți salutări cerului.

Pe nesimțite, drumul se schimbă. E mai multă iarbă acum, iar traseul e o potecă strâmtă. Eliorun are stabilitate. Ignoră denivelările, micile pietre ce se strecoară perfid sub talpă, crengile-barieră. Calcă ferm.

”120”: Îmi vine să chiui.
Eliorun: Chiuie, cât mai poți.

Urmează o coborâre. Năvalnică. Torsurile alergătorilor se apleacă, pasul se lungește pe nesimțite, parcă nimeni nu mai respiră, doar te prăvălești la vale. Gravitația pare învinsă. Durează o clipă doar, însă e clipa aceea unică, intangibilă, în care conștiința se expandează indefinit, dar și se cufundă în sine.

”120”: Satori.

ka2Se intră din nou pe drum de asfalt. O intersecție, acum. Și o indicație de continuat la dreapta. Facem dreapta și continuăm litania pașilor ce se leagă unul de celălalt. Ritmul de alergare a scăzut însă. Sesizabil.

A trecut aproape o oră de fugă, fugă în care principalul combustibil a fost bucuria. Apare și un fel de spaimă. Marcajul nu se mai vede. Să te oprești? Să te întorci? Să mergi înainte? Ce se întîmplă? Unde e marcajul? Un semn roșu se vede undeva în stânga. Nu e bun. Întoarce-te. Cerul nu mai ajută, e vremea înjurăturilor strivite printre dinți.

Eliorun: Hei, ce se întâmplă? De ce ai încetinit?
”120”: Nu vezi că nu suntem pe traseul bun?
Eliorun: Și eu ce să îți fac? Nu te opri.

Asfaltul se termină, oarecum se înfundă într-un drum de pământ ce urcă. La pas, încercând să nu te enervezi și să simți din nou bucuria de a alerga. Sus, în vârful dealului, realizezi că ești pe traseul pe care ai venit. Spre stânga, duce sigur la start. O iei însă la dreapta. În căutarea bucuriei.

Eliorun: De ce?
”120”: Nu îmi place să calc pe propiile urme.
Eliorun: Și unde vom ajunge?
”120”: Undeva, cu certitudine.

Ceva explicații

Dialogurile de mai sus sunt imaginate, dar reflectă o realitate posibilă. Pe de altă parte, modelul Eliorun de la Kalenji s-au dovedit un excelent companion într-o cursă (ce ar fi trebuit să aibă) o lungime de 17 km. Încălțămintea este ușoară, confortabilă, cu o bună protecție anti-șoc. Nu au fost probleme nici cu ”respirația” piciorului, mesh-ul din care sunt făcuți pantofii de alergare permițând o bună circulație a aerului. E drept că nu a fost nici cald, nici praf.

Lipsa ploii în timpul cursei m-a împiedicat să văd dacă încălțările se îngreunează semnificativ. Am fost plăcut surprins de aderența bună, și pe pietriș și pe iarbă, în condițiile în care striațiile de pe talpă sunt destul de puțin pronunțate.

Materialele din care este făcut modelul Eliorun par destul de rezistente. Talpa este formată din trei straturi, ca la mai toate modelele consacrate, iar la nivelul călcâiului se găsește o ”perniță” de aer, pentru protecție. Rămâne de văzut cât de repede se tocește, pare destul de fragilă.

Am avut ceva probleme la început, când încălțările stăteau cam fix pe laba piciorului meu, mai lată decât media. Între timp, încălțările ”s-au lăsat” și acum totul e ok.

Neplăceri minore am avut din cauza ciorapului folosit, care s-a strâns sub talpa piciorului și a cauzat o mică rosătură. Înclin să cred că e din cauza ciorapului, deoarece i-am ales doar ca să se asorteze cu încălțările.

În concluzie, modelul Eliorun pare optim pentru alergări medii, de circa o oră, cu 2-3 antrenamente pe săptămână.

Dacă îmi este permisă o comparație auto: Eliorun, ca mai toate încălțările din gama Kalenji, pare a fi precum o Dacie. Actualele modele sunt mult îmbunătățite, dar nu sunt de lux. Au minimul de dotări necesare și satisfac nevoile celor care se uită întâi de toate la eficiență  și la preț. Oricum, raportul cost-calitate este foarte bun.

Foto: Marian Lipcan / Crosul Cramelor

Comments

comments

Previous post

Uneori, ca măgarul în ceață...

Next post

O zi și o noapte pe scări

Alerg.ro

Alerg.ro

1 Comment

  1. msr
    octombrie 23, 2014 at 12:56 pm

    modelele eliorun sunt mai mult decat o Dacie! imediat terbuie sa achiziționez a treia pereche ! in privinta utilizarii, se comporta bine si la o medie de 5_6 alergari pe saptamana. La rezistenta materialului textil exterior este nota 10. amortizarea este cea care se reduce dupa 2500 de km, si nu din cauza pernitei … Recomand 100%

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *