Apă multă mi-am dorit, apă multă am avut. Dar apa nu a fost chiar acolo unde aș fi vrut, așa că în loc să înot mult în ape deschise, mai mult am stat prin ploaie. Așadar, concediu de atlet urban, săptămâna 23 iunie – 1 iulie.

[Adrian Mila]

Ceasul sună la 3.30. Ca la nebuni sau ca la pompieri. Ca la nebuni.

Gata, plecăm în vacanță. Mă bărbieresc fredonând Voyage-voyage, mă așteaptă 8 zile de înot în ape deschise, uraaaa. Ura pe naiba, mor de frică. Am rupt de la gura copilașilor patruj de lei și am cumpărat un/o safety buoy sau cum naiba i se poate spune, costă mai puțin decât o colivă, cu tot cu popă. Este chestia aia gonflabilă, portocalie, cu o centură, pe care o agăți de tine cu speranța că îți poate salva viața la un triatlon sau la o partidă de înot în ape deschise.

Varianta de la Orca, la care mă uit de vreun an, are un preț complet obscen, spre 200 de lei, dacă e la ofertă o iei cu 150. La naiba, mă duc la Decathlon, că ăștia sunt oameni serioși. Și la 40 de lei tot cred că  au un profit frumos, un drăcușor mă tot sfătuiește să o fac retur după concediu, ce naiba fac cu o geamandură în casă în restul de 357 de zile ale anului?

Cărăm milioane de bagaje la mașina din beznă, de pe strada tăcută, pun Ruse pe Waze, mai mult din amuzament, măcar până acolo tot nimeresc drumul. Ha, ce prost, îmi estimează că facem 2h45 până în Ruse. Mare prostie waze asta. Plecăm totuși în trei, cu Găbița (vocea pe limba română) de la Waze cu noi. Nu prea mă amuză prenumele, dar asta e.

Drum prost, de 20 de ani se lucrează la drumul ăsta spre Giurgiu. Alimentez în Giurgiu, că nu apucasem în București, fusese o săptămână infernală, și o luăm spre bulgari. Fleoșc. În câteva sute de metri ne așezăm la o coadă de câțiva kilometri. Podul Prieteniei nu se vede. Și stăm. Și stăm. Și stăm. Stăm. Singura convingere a fost că au adoptat și aici soluțiile inteligente de fluidizare a traficului din București.

După vreo trei ore de la plecarea de acasă am intrat în Bulgaria, deja epuizat nervos. După părerea mea a fost doar indolența și nesimțirea poliției noastre de frontieră. Băieți buni. Bună dimineața. Nimic, niciun răspuns. Mulțumesc. Nimic. O zi bună. Nimic. Se pare că am prins unul mut. Bine că măcar nu m-a scuipat, că așa avea expresia feței. Poliția și foștii vameși din vama asta au fost mereu niște băieți finuți.

Pe urmă drumul a fost normal. De un an de zile, de la operația de hernie de disc, nu am făcut niciun drum mai lung de trei ore, și nici fără o oprire intermediară. Probabil de aia ne-au ținut și în Giurgiu, ca să ne dezmorțim, la câte coborâri din mașină am făcut, lungind gâturile să vedem ce se întâmplă.

De unde credeam că ajungem devreme, am ajuns în Grecia după 12 ore, pentru că două ore le lăsasem în vama noastră. Niciodată nu voi vota pe cineva care a lucrat la vamă sau la ministerul transporturilor, am mai spus-o.

Lăsând în urmă vama aia nenorocită am senzația că fiecare kilometru parcurs mă face mai ușor, plutesc spre plajă, spre mare, unde voi face, nu-i așa?, cam 4 km înot, minim, în fiecare zi, în ape deschise. Măcar doi kilometri dimineața și doi după-amiază, nu ar fi nicio problemă distanța, și iată cum aș reuși să fac minim 30-32 km înot săptămâna asta, că e relax, de odihnă, de concediu.

Ne cazăm și o luăm spre plajă, acasă mă gândeam că va fi prima baie. Nici gând. Cer întunecat, o mare plumburie, cum nu mai văzusem în Grecia, trei băieți erau singurii fauni care se încumetau în apa rece cu valuri de un metru. E, lasă, mai e și mâine o zi, o să înot doar 7 zile, nici 28 km nu sunt de lepădat. Și, tenace și încrâncenat cum sunt, nu ar fi o mare problemă să recuperez o seară de înot.

Duminică ne-a luat prin surprindere. De câte ori am fost Grecia a fost soare și cald. Ploua eventual noaptea, disciplinat, nici nu știam cum e să te plouă. Acum bate vântul, sunt vreo 22 grade, este urât și gri totul. Marea inspiră orice, numai poftă de înot nu. Batem câmpii prin zonă, fără înot. Lasă, mai am timp, recuperez de luni, toate lucrurile bune încep de luni.

Luni. Ca naiba. Totul arată ca naiba, nu se vede nicio speranță de soare. Mereu am fost pus pe ceartă, hai să ne certăm cu zeii. La cât de joși sunt norii, de nu se văd dealurile, dacă nu este soare, să mergem după el.

Am rămas cu un gust ciudat, cu o neîmplinire, deși aș trebui să fiu fericit. Am făcut de două ori Olympus Marathon, cursa cu nume de iaurt (sau invers?) și mi se părea că aș fi putut să îl fac mai bine. În 2012 a fost crâncen, foarte cald pe coborâre, de nu făceau față salvările de la finish. Dar am terminat în vreo 9h:30min, pe brânci, dar am terminat. Mi se părea că pot mai mult și am fost și în 2013, când deja știam traseul, l-am terminat iar, dar fac parte dintre oamenii greu de mulțumit. Cele 8h:57min mi se păreau prea mult. Nu am fost și a treia oară, i-am prins frica acestui munte și apoi m-a lăsat un genunchi.

Așa că acum am zis, hai la zei, pun pariu că sus e soare. Am mers cu mașina până în Prionia, ha, ce plasă luasem aici în 2012. Totul părea perfect, aveam un timp bun, eram la km 31 și mai aveam 11 km de coborât. La vale? Cel mai simplu, maxim o oră. Și de fapt am făcut vreo 2h30 și abia am terminat.

Acum plecăm de la Prionia în sus, pe o cărare afurisită. Eu mă gândeam simplu, încercăm să ajungem poate până la 2900 m și să coborâm rapid. O joacă de vreo 8-9 ore probabil.

Aș. Iar am furat-o. Am urcat în două ore, lejer, până la cota 2100 sau cam așa ceva, refugiul A, am băgat un nas în refugiu, era cald și bine, de ce să ieși afară? Am ieșit, suntem spartani, hai în sus. Am mers încă 10 metri și a început ploaia. Nu a trebuit prea mult ca să schimbăm sensul de mers, după 5 minute de admirat ploaia de sub o streașină și vreo două tunete înfundate am luat-o înapoi, că acum totul era ud, cu ceață și ploaie măruntă, cu o temperatură de 12-13 grade, că așa arată termometrul de la mașină. Și am terminat iar cu Olimpul ăsta. I’ll be back, cred, nu aș paria însă.

Dacă în 2012 în Litochoro erau la finish 34 grade la umbră, cu cel mai mare procentaj de abandonuri din istoria cursei, acum erau 16 grade amărâte.

La noi la hotel părea deja mai cald. Marea era plumburie, dar acum liniștită, prin contrast cu temperatura aerului părea caldă. Fo 24 grade, puțin față de standardul meu înotător în lighean încălzit.

Nu aveam în cap nimic altceva decât să ajung să înot.

Așa că într-o seară, după trei zile de plimbare pe un litoral noros, mă bag în apa gri să încerc prima partidă de înot în ape libere. Nu adia vântul, o mare lină ca un lac. Îmi iau inima în dinți și intru încet în apa care se adâncește rapid. La 10 metri de mal deja mă cam testează la bărbie, așa că încerc un bras timid și feciorelnic, cu freza deasupra apei. Inima îmi bate ca nebuna, ca la prima întâlnire.

Îmi venea să râd, pulsul ajunsese la 100 fără să fac nimic, doar pentru că îmi ajunsese apa la gât, acum dau din mâini într-un ritm prea rapid, ca un cățel disperat. Apa este foarte sărată, mai scuip din când în când câte un snop de iarbă de mare, simțind parcă aroma canapelelor de la bunici, pline cu “zegras”.  Mă rog, apoi am reușit să respir normal, să bag capul în apă și am făcut primele 25 de minute în ape libere, presărate cu câteva momente de panică, când am realizat că ajunsesem la apă mai adâncă decât voiam. Nu mă ajută nici lentila fumurie de la ochelari, care făcea să se vadă totul mai negru și mai fioros, zegrasul din care se agață câte un fir de ochelari sau limba umflată de la saramura marină.

Estimez foarte greu adâncimea apei, fundul pare aproape dar nu e. Dintre toate tendințele și încercările autodistructive pe care le-am încercat atâția ani, înotul ăsta pare că are cele mai mari șanse să mă lase fără aer și fără suflare. Și a fost prima zi de înot în ape deschise. Uau!

Pe urmă zeii au făcut iar mișto de noi, două zile cu cod roșu de furtună, lejer supraevaluat, dar ne băgase un pic de morcov, cu toate dealurile de lângă noi mă  tot întrebăm cu ce torenți ne putem trezi în ogradă.

Abia vineri, după șase zile de cer mohorât și diverse tipuri de ploaie, am avut prima zi de plajă, de soare și cer senin. Am mers la plajă la Nei Pori, plajă cu nisip, apă clară, limpede ca un cristal și care se adâncește încet, cu milioane de copii pe plajă, care sunt toți grăbiți spre apa mării să facă un pipi mic, ceea ce probabil explică salinitatea exagerată. Zona este populată numai cu sârbi, cred că dacă nu ai 10 copii nu ai acces la plaja asta, sar, țipă, urlă, te stropesc, umbrelele zboară prin aer, receptăm una în țeastă și o alta luat de vânt a aterizat în tibie. Balamuc în toată regula.

Bag în funcțiune acum și geamandura aia de la Decathlon, gândidu-mă dacă m-aș simți mai confortabil să o agăț de gât în loc de talie. Mi-era cam jenă să leg gogoașa aia portocalie de mine, pe o plajă plină de colegi de înot de 3-4 ani, care își umflau mânecuțele gonflabile, dar am zis să îi fac proba, să nu rămână banii dați aiurea.

Pentru psihic colacul ăla de salvare are o valoare incomensurabilă. Este incredibil, simplul fapt că balonul este legat de mine îmi dă curaj. În plus știu și cei de pe mal pe unde bat câmpii, că încă mai mișc prin apă și nu mă odihnesc pe fundul apei. Deci este o chestie care pentru un înotător începător face toți banii, m-a ajutat să depășesc niște inhibiții maxime, vechi de zeci de ani.

Traseul paralel cu malul era de vreo 8-900 m dus și la fel la întors, măsurați pe o harta online după reperele de pe mal. Ceea ce arată ceasul este cu totul altă poveste. Pe Movescount îmi apăreau 1800 m, pe Strava 1500. 750 m Movescount  –  500 m pe Strava. Traseul arată ca un desen făcut de cineva cu un Parkinson foarte accentuat, nimic nu este mai relativ decât distanța, singurul lucru cert fiind durata.

După două ture pline de emoția începutului încep să prind curaj. Ochisem o baliză, la vreo 200 m de mal, care părea cumplit de departe, mândră și inabordabilă. Îmi iau inima în dinți, leg de mine bobâlca portocalie și plec într-un bras speriat, încercând să rămân calm, spre geamandură. Vedeam cum se depărtează fundul marii, apa devenea mai rece și cam începea să îmi fie frică. Tare frică. Până la urmă ajung la geamandură, o ocolesc și plec înapoi spre mal, devenind din ce în ce mai fericit cu fiecare metru care mă apropia de mal. Eram aproape sigur că centura de la balon se va agăța de funia de la geamandură, că o să mor acolo, spânzurat în funiile aleaaaaa.

La una din scufundările brasului mă uit la ceas, foarte curios să văd cât am înotat. Zero metri. ZE-RO. Cum zero? Aerul iese din mine, aș urla sub apă, cum ZERO metri? Eu ce pun pe Strava, cum mă laud pe Facebooook? Simțeam că înnebunesc. Înot până la o apă mai mică, mă uit la ceas, 28 m pentru 12 minute de înot. Bă, eșți nebun? Fierbeam de nervi, dar nu am mai reușit să mai fac încă o tură, să mă lămuresc în ce pol antimagnetic am ajuns.

Sâmbătă, ultima zi de plajă, ca să nu zic a doua. Primul lucru, să ajung iar la geamandură. Apa este calmă, perfectă. Îmi iau avânt, bras hotărât spre geamandură. Apa își schimbă textura spre geamandură, apar niște valuri tare antipatice, fundul apei este plin de zegras amenințător, cred că sunt și niște caracatițe gigantice prin el. Ocolesc furibund geamandura, bag capul sub apă, mă uit la ceas, zero metri. ZERO? Bă, eșți nebun? Înot debusolat spre mal. De data asta am înotat aceeași distanță în 10 minute, ceasul arată vreo 40 metri. Huoooooo!

Plec înot paralel cu malul, înot vreo 200 m, mă uit la ceas, 40 m. Incredibil. In-cre-di-bil.

Dau din mână, suflu bulbuci în apă ca un samovar sub presiune, degeaba.

V-am spus că înotul oxigenează creierii? Cred că de aia peștii sunt deștepți, că tata mereu zicea să mănânc pește, că are fosfor. Într-o scufundare îmi vine ideea salvatoare, se aprinde beculețul subacvatic. Mă uit la ceas, am înotat chipurile tot 40 metri. Încep să înot craul, scot mâna din apă, mă uit iar la ceas, 380 m. Aaaaaaa, de-ăsta mi-erai?

Incredibil, nu am realizat niciun moment că ceasul nu va înregistra dacă e sub apă. În mintea mea cei 10 cm de apă nu contau. Scoteam afară mâna, prindea satelitul. Înotam bras, nu vedea nimic, dar dacă introduceam o scurtă bucată de craul mă poziționa și îmi băga distanța cât de cât corectă. Oooof, greu este să fii bătrân și neajutorat, ca să fiu delicat.

Am mai făcut încă o tură vijelioasă spre geamandură, am scos mâna din apă lângă ea și am pontat în sfârșit și distanța asta. Băi, de ce nu mi-a zis nimeni că în bras nu vede nimic Suunto ăsta?

Pe urmă am plecat spre casă, cu un sentiment de victorie cel puțin la fel de puternic precum cel al înfrângerii de la Olimp.

Pe bune. Victoria asta, asupra geamandurii, faptul că am plecat înot spre larg, nu paralel cu malul și am reușit să supraviețuiesc are o valoare enormă pentru mine. Atârnă probabil cât fericirea primului maraton, care părea atât de imposibil de terminat. Scap în sfârșit de o angoasă și o neîmplinire care avea zeci de ani vechime. Jumătate din victorie este datorată colacului portocaliu, care era acolo, să mă salveze dacă am nevoie, dar asta este doar un detaliu.

Până la urmă rezultatul final a fost că am înotat vreo 5-6 km in ape deschise, am facut plajă un total de vreo 5 ore si am fost plouați jumătate din timp.

Cu alergarea am făcut programul obișnuit, de trei alergări pe săptămână, cam de 7 km bucata. Alergam pe marginea unui drum fără circulație, cam cu frica unor dulăi enormi care mișunau prin zona, ceva în genul unui vițel mai pricăjit, care nu îți doreai să aibă poftă de mâncare.

Bicicletă zero.

Ca să fie concediul complet, la întoarcerea spre țară ne-a prins noaptea la bulgari cea mai fenomenală rupere de nori pe care am văzut-o vreodată, cu torente pline de noroi care se revărsau pe șosea, fulgere și tunete înfiorătoare. Dar toate trec, așa cum trece și concediul.

Deci. În ultimii ani pot să vă spun cum arată toate orașele pe ploaie. Plecăm în concediu, plouă sigur. Cred că și dacă mergeam în Sahel îi inunda pe africani, de le lua apa cămilele pe sus. Am putea să facem un parteneriat cu Patriarhia, e secetă undeva ne luăm acolo trei zile de concediu și rezolvăm situația. Nu a fost așa acum 2 ani, când am fost în Thassos și a ars toată insula, de a mirosit a grătar de măsline tot concediul.

Este evident că trebuie să ne limităm deplasările în concediu. Nu ar fi o idee prea bună să mergem pe lângă un vulcan insuficient adormit sau într-o zonă seismică, pentru că îi nenorocim pe ăia.

Sau o fi bomba meteo de la ruși?

Comments

comments

Previous post

Premieră. Campionat național de ultramaraton șosea

Next post

Românii vor să facă sport, dar...

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *