Un drum lung. Un vis dus la bun sfîrșit. Mai bine de două săptămîni pe potecile aspre ale GR20, ce traversează aproape de la nord la sud insula Corsica, pe o lungime de 180 km. Nu e o performanță sportivă în sine, dar pentru Cătălina Focșa parcurgerea acestui drum a însemnat în primul rînd o (re)descoperire de sine.

Persoana

”Sunt un programator, pasionată foarte tare de științele exacte, ce și-a petrecut mult timp studiind și axîndu-se aproape exclusiv pe  asta. Am omis însă să am grijă de corpul meu, de sănătatea mea, așa că acum cîțiva ani ajunsesem să am dureri stînd pe scaun, la birou, să am probleme cu coloana”. (Cătălina Focșa e o persoană foarte tînără, dar cum e o regulă nescrisă să nu divulgi vîrsta femeilor, nu o facem nici noi aici – n.e).

”Am zis să mă apuc să fac sport, să îmi dezvolt mușchii care îmi susțin coloana. Oamenii din București sunt mult mai activi decît cei din Iași, orașul de unde vin eu. Și cum am văzut mulți oameni alergînd, tot cu alergarea am început și eu”.

Alergarea

”Așa că, acum vreo trei ani, în Regie, am început și eu să ies la alergat. Nu puteam atunci să parcurg mai mult de 1 km și ceva, simțeam că mă înroșesc toată. Mi-am asumat însă un obiectiv: să încep să alerg zilnic o distanță mică, pe care să o cresc treptat. Am făcut asta timp de o vară întreagă. După cîteva luni am ajuns să alerg 6 km, după circa un an am ajuns la 10-12 km. Ce m-a bucurat cel mai mult e faptul că, deși am crescut distanțele, nu am avut dureri, de niciun fel. Mi-am dat seama că îmi place să alerg, că îmi place să petrec timp afară, că mă bucur cînd nu am dureri”.

Muntele

”Anul acesta am ajuns pe munte, în Iezer – Păpușa, pe un traseu nu chiar ușor, zic eu. Am ajuns cu un grup de prieteni, aceștia m-au felicitat la sfîrșit, am văzut din nou că îmi plac natura, mișcarea. Pe munte am cunoscut-o pe Georgiana, care e educatoare.

Ne-am împrietenit și după o lună de zile am decis să mă alătur ei și să mergem împreună în Corsica, pe GR20. Eu sunt o persoană căreia îi place să răspundă provocărilor, visul meu e să mă depășesc.

Am știut că important e să te antrenezi constant, că o să fie greu, că o să doară, dar am fost dispusă să încerc. Timp de cinci luni – în martie am început să ne antrenăm și în iulie am plecat – am combinat antrenamentele de trekking cu cele de alergare. O dată pe săptămînă alergam, cam 13-14 km și în week-end făceam drumeție. După vreo lună mi-am dat seama că depuneam prea mare efort la alergare și mă resimțeam la turele de munte, de aceea am decis să ”împart” zilele de alergare și să alerg marțea vreo 8 km, joi vreo 7. Așa am ajuns să mă simt mult mai bine”.

Fra li monti. În corsicană înseamnă ”de-a lungul munților”. E mai cunoscut drept GR 20. Mulți spun că e unul din cele mai dificile trasee de trekking din Europa.

Pe drum

”Ne-am cumpărat tot ce ne trebuie, ne-am făcut rucsacul, am făcut rezervările necesare în avans și am plecat. Am făcut traseul în 16 zile, între 3-19 iulie. Pentru unii poate părea mult, dar o mare parte din traseu a fost foarte tehnic.

Au fost etape de doar 10 km, ceea ce pare puțin, însă era un drum pe stînci, periculos. Acolo am înțeles cît de înșelătoare pot fi pietrele. Au fost și zile cu etape mai lungi, dar mai ușor de parcurs.

Vreme urîtă nu am avut. Am avut un noroc rar. Ne-am dus acolo pregătite pentru ce era mai rău, cu pelerine de ploaie, convinse că o să avem parte de furtuni, deloc rare în această perioadă a anului. Nu am avut nici măcar bețe de trekking cu noi, temîndu-ne că vor putea funcționa ca paratrăznete. Acolo ne-a plouat o singură dată, cred că în ziua a opta, dar a plouat cinci minute, după ce am ajuns noi la refugiu. În rest, într-o zi ne-au mai alergat niște nori, dar atît.

Cînd am ajuns acolo, în primele patru zile noi eram ca zmeii, nu aveam nicio problemă. Apoi am simțit tot felul de dureri fizice, în plus a apărut și oboseala. Am avut parte și de mai multe momente de panică.

Eu credeam că am scăpat de frica de înălțime, dar acolo a trebuit să parcurg unele zone foarte expuse. Am mers la un moment dat pe o potecă pe lîngă un perete înclinat la vreo 60 de grade, acolo mi-a fost frică. Dar prizele erau bune, căci stîncile sunt rugoase și ai de ce să te prinzi. Pe acel traseu, după vreo 10 metri, am făcut marea greșeală să mă uit în jos. Și am văzut hăul și mi-am dat seama că mi-e frică.  Am stat nemișcată vreo două minute, am vorbit cu mine (de la alergat am învățat să vorbesc cu mine, să îmi spun că pot!) m-am liniștit și am mers mai departe. A fost imp să îmi spun că sunt antrenată, că pot să merg mai departe. Oricum, doar nu era să rămîn acolo!

În ziua a noua am alunecat pe o piatră, genunchiul a început să mă doară tot mai mult în zilele următoare, mai ales cînd porneam la drum, în prima jumătate de oră, și apoi pe coborîri. Dar am mers în ritmul meu și am continuat să mă bucur de tot ce vedeam, de tot ce mi se întîmpla”.

Birou vs outdoor

”Eu sunt o persoană foarte perseverentă, avînd însă întotdeauna un plan clar în minte. Lucrurile acestea cred că mă ajută din punct de vedere profesional, în munca mea ca programator la compania Enea. Dar tot aceste lucruri m-au ajutat mult și pe munte.

În ambele situații e nevoie de concentrare maximă, de seriozitate în fiecare acțiune. Doar așa reușești să obții ceva mai mult decît ai realizat anterior, așa poți să crești.

Mergînd însă pe munte am înțeles însă că natura e imprevizibilă, că depinzi mult de ea. Și la birou poți să depinzi de alții, de colegi mai exact, atunci cînd lucrezi la un proiect comun. Pe munte însă ești cam singur, chiar dacă ești bine pregătit, poți fi surprins de o furtună și planul de acasă nu se mai aplică. Natura e foarte frumoasă, poți să te bucuri de ceea ce vezi, dar tot natura poate deveni  și înspăimîntătoare sau periculoasă. Pe munte am înțeles că trebuie să fii pregătit mereu, să ai – cînd e nevoie – de reacții care să te ajute să ieși dintr-o situație mai specială”.

Transformare?

”Dacă stau să mă gîndesc, da, sunt puțin diferită de persoana care eram acum cîțiva ani. Nu a fost o schimbare venită însă peste noapte. Cînd am început eu să alerg, să merg pe munte, aveam tot felul de gînduri negative. Cînd faci sport aceste gînduri se amplifică, cumva, cele mai mari frici ale tale devin și mai mari. Îmi tot spuneam: ”nu o să reușești, o să leșini”, dar vedeam că așa ceva nu se întîmplă. La început, trebuie să recunosc, eram atît de obsedată de gîndurile acelea negative că, atunci cînd făceam sport, îmi puneam muzică ca să nu mă mai aud.

Ei, acum, nu mai am gîndurile acelea. Acum nu mai am nevoie de muzică și nu mai am gînduri negative. Acum mă gîndesc doar la ceea ce am de făcut. Pe munte, acum cîțiva ani mi-aș fi zis: ”Aoleu, nu pot să fac asta, mi-e frică”, ”Pic în hău, alunecă pietrele”. În Corsica mă gîndeam: ”acum merg pe potecă, admir peisajele, mă descurc”. Acum gîndesc pozitiv, nu mă mai descurajez singură.

Mișcarea mi-a adus satisfacția lucrului că pot face ceva fără să fiu limitată de alții, de context. Contează doar ceea ce fac eu, adică pot ajunge să fac mai mult decît ieri depinzînd doar de mine. A trebuit doar să mă antrenez mai mult, să nu mai gîndesc negativ. Asta mă face să mă simt în armonie cu mine, în primul rînd”.

Solvitur Ambulando” e o expresie latină care se traduce aproximativ prin ”Mersul (pe jos) rezolvă orice problemă”. Rubrica de față prezintă oameni, poveștile și trăirile lor, într-o încercare de a surprinde momente ce poate au mai puțină legătură directă cu alergarea, dar care vorbesc despre faptul că deși totul e trecător, important este că există mereu un drum pe care merită să mergi.

Comments

comments

Previous post

Urzeala Tronurilor. Maratronul

Next post

Raiffeisen Runners. O alergare lungă

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *