Acum două săptămâni și ceva am fost la munte împreună cu un prieten, fost alpinist, care din diverse cauze făcuse o pauză de munte de vreo 15 ani. Amicul meu are profunde cunoștințe despre comportamentul pe munte și despre trasee.  Și concepții sănătoase despre îmbrăcăminte și echipament. Atât de sănătoase încât  a venit în bocanci și cu un rucsac de 14 kg, cu care ar fi rezistat fără probleme dacă ne-ar fi prins noaptea. Sau dacă ne-ar fi prins iarna. Sau vreo avalanșă-surpriză în iulie.

de Viorel Ghiță-Grizon

Mi-a spus că dacă eu obosesc, o să luam telecabina. Când ne-am apucat de treabă însă, s-a văzut că 15 ani de pauză (ai lui) dăunează asupra anduranței organismului de oțel. După o oră și patruzeci de minute de mers (cât am făcut de la Sinaia la Cota 1400) am preluat eu Rucsacul de Supraviețuire al Orașului București. Iar când mi-a spus  că nu mai par așa vioi cu chestia aia în spate, m-am întors cu fața la pantă, am băgat kerosen și nu m-am oprit până la Cota 2000, depășind și vreo două grupuri care nu erau așa nervoase ca mine.

A venit și amicul după ceva timp. Am mâncat la Piatra Arsă. La întoarcere însă, pe coborâre, s-a văzut că la vale degeaba ai mușchi, dacă nu ai și creier. Mă refer strict la partea de creier care se ocupă cu reflexele de coborâre și cu curajul pur. La mine bucata aia de creier este cam atrofiată (nu am nevoie de curaj pur ca să alerg pe stadion și nici de reflexe de coborâre când mă dau jos din pat dimineața). Așa că la coborâre m-a așteptat colegul pe mine, mai ales că bocancii care mă amuzaseră când i-am văzut s-au dovedit mult mai practici decât Salomonii mei. Care Salomoni nu mai erau deloc distractivi pentru că se hrăneau cu unghii de la picior. Mie mi-au halit una și mi-au intimidat încă vreo două.

Sâmbăta asta am plecat cu același prieten, el la volan, dar și cu mașina plină cu membri ai clubului* (dintre care doi Părinți Fondatori). Bușteni, Poiana Coștilei, Valea Cerbului, Cabana Omu (3h 56min din Bușteni pentru mine, patru ore jumate pentru colegul alpinist, cu un rucsac mult mai mic, ceilalți undeva in fața mea), Cabana Babele, Cabana Piatra Arsă, și de aici, pe triunghi albastru, coborârea pe Jepii Mari (cred) până la Hotel Silva în Bușteni.

Cea mai periculoasă mi s-a părut coborârea, deși era destul de uscat, mai ales din cauza ruperilor de ritm. Adică după ceva stâncărie împodobită cu un cablu de oțel pe care mă târam ca un melc tremurând de frică (atenție, n-am spus melc vijelios!), tocmai când ajunsesem jos și voiam să mă laud către colegi că iar am scăpat cu viață, ia-i pe colegi de unde nu-s. Cum dădeau de potecă, cum o rupeau la fugă de parcă s-ar fi ținut după ei Mama Tuturor Urșilor din Bucegi.

(Paranteză: știu că nu trebuie să fugi de urs. Trebuie să stai cu fața la el și să produci zgomote puternice și mirosuri oribile, ceea ce nici nu-i prea greu în situația dată, ca să se scârbească și să plece în treaba lui… Așa zic eu, care nu mă pricep deloc la urși maidanezi. Și nici nu-mi plac. Doar cei împăiați, de la Antipa, dar să nu spuneți la nimeni, că mai ajunge naibii zvonul în Bucegi și încep să poftească urșii la șunca de grizon).

Salomonii mei, rușinati de cât i-am criticat când i-am prins mestecându-mi unghia de la degetul mic, s-au comporat mult peste așteptări. Mai ales că mi-am luat de la Decathlon niște ciorapi dușmani declarați ai bășicilor și rosăturilor, după cum scria reclama. Deci nici o urmă de răutate a lor pe picioarele mele. Am încercat să dau vina pe ei pentru febra musculară, dar nu m-a crezut nimeni. Ca s-o scurtez, a cam început să-mi placă. Vom vedea.

Am totuși câteva observații.
Observația 1 –  Am observat grupuri de oameni cu chipuri dure și încruntate, cu treninguri groase și canadiene umflate, care cărau rucsaci uriași și bețe lungi și care pășeau plini de importanță prin ceața rece de vreo cinci grade care se lăsase peste Omu. Erau convinși că sunt adevărați oameni de munte, urmași ai marelui Hillary. După ce treceam noi în fugă la deal, pe lângă ei, strigând <<pardon-pardon>>, cu rucsaci minusculi, colanți subțiri pe picioare și tricouri cu mânecă scurtă, auzeam parcă, în urmă, cum convingerile lor, mai ales alea cu Sir Edmund, se spărgeau în cioburi în ceața de pe Omu.

Observația 2  –  Am văzut stupoare pe fețele prietenilor, cunoscători ai muntelui de altfel, cărora le povesteam mica aventură de sâmbătă. Cum, mă întrebau ei, voi fugeați ca nebunii și nu admirați măreția naturii, falnicele culmi ale munților, văile și prăpăstiile care îți taie răsuflarea? Da, răspundeam eu, noi fugeam și dacă pe vreun căscat din grup îl pocneau sentimentele patriotice,  adică rămânea cu gura căscată și ochii mari în zare și ne întrerupea antrenamentul, era lăsat zece-cincisprezece secunde, apoi era somat să elibereze naibii poteca și să-și descarce ulterior de pe net poze cu Bucegii și mp3-iuri cu ciripit de păsări și behăit de capre negre, până s-o sătura.

Observația 3 – Am observat oroarea desfigurând fețele prietenilor, aceiași cunoscători ai muntelui,  când le-am povestit cum am trecut noi în galop pe lângă cabane. Cum, m-au întrebat ei, n-ați băut și voi câte două beri la Babele? Nu, am răspuns eu. Și n-ați mai băut încă trei la Piatra Arsă? Nu, am spus din nou. Păi atunci la ce dracu v-ați mai dus la munte?, au strigat ei aproape isterici. Da, le-am zis. Și am plecat acasă.

*E vorba de Ro Club Maraton. Părinți Fondatori sunt acei membri care au înființat clubul (n.r.)

Comments

comments

Previous post

Primul Maraton. Despre greutăți inerente

Next post

Serata alergătorului #4

Alerg.ro

Alerg.ro

10 Comments

  1. Barengott
    iulie 27, 2011 at 6:45 pm

    Daca v-ati dus pentru alergare, normal ca nu are rost sa casti gura.
    Insa farmecul la munte tocmai in asta consta, admiratul peisajului.

    Pentru Observatia 3:
    Pe munte nu se bea alcool. Aia nu-s cunoscatorii ai muntelui, doar se lauda. Probabil ca merg des cu grataru la munte

  2. Oana
    iulie 28, 2011 at 12:22 am

    Deci…ma inclin….foarte tare:)) Se pare ca maretia muntelui l-a cuprins si pe Grizon;)

  3. Mariana
    iulie 28, 2011 at 5:42 am

    „Cu curajul” (!) nu stai bine din motiv de atrofiere a unei bucati de creier, dupa spusele tale, in schimb stai foarte bine cu orgoliul. Dupa aceeasi logica, bucata respectiva de creier este bine evidentiata, chiar in expansiune. Promit sa nu spun nimanui! 🙂

  4. Viorel
    iulie 29, 2011 at 11:25 am

    Ai dreptate, Mariana. Am scapat o cacofonie. „Pecavi!” – Am pacatuit! – spuneau latinii.
    Dar sa stii ca eu, moderator fiind pe forumul maraton.info.ro si avand acces la textele forumistilor, am corectat nenumarate greseli de ortografie sau de gramatica, fara sa le scot ochii impricinatilor.
    E o vorba care spune:
    „Singurii oameni care gasesc ceea ce cauta in viata, sunt cei care cauta greseli.”
    E si asta o cale a fericirii.

  5. iulie 30, 2011 at 6:31 am

    Foarte frumoasa povestirea, hazoasa.
    Aveti idee ce lungime are traseul parcurs de dumneavoastra (Bușteni, Poiana Coștilei, Valea Cerbului, Cabana Omu, Cabana Babele, Cabana Piatra Arsă, Jepii Mari, Bușteni)?

  6. Viorel
    august 9, 2011 at 2:26 am

    Scuze de intarzierea raspunsului.
    Nu stiu exact ce lungime are traseul, dar unul dintre colegi avea un GPS destul de imprecis, care a aratat la sfarsit vreo 32 km.

  7. august 11, 2011 at 1:58 am

    Multumesc pentru raspuns, deci in jur de 30 km.

  8. diana
    august 15, 2011 at 12:33 am

    Am vazut si eu una bucata Grizon in Herastrau sambata trecuta. Parea in forma. I-am facut cu mana, prima data nu m-a vazut, a doua oara a fost mai receptiv la semnele mele disperate.

  9. La fond-Dattor
    octombrie 4, 2011 at 11:52 am

    ” Ca s-o scurtez, a cam început să-mi placă. Vom vedea.”
    ce era de vazut — s-a vazut! nici urma de grizoni, la Ciucas sau la Piatra Craiului ori vreo alta sindrofie montana…
    Vorba poetului: e usor a scrie versuri (despre Munte) cand nimic nu… te scoate din cararile grele ale Herastraului…
    Caci asa a fost lasat sa fie: unii (chiar) sa alerge la maratoane iar altii sa scrie despre toate acestea…
    🙂
    Semneaza: un bun a-Mic
    P.S.
    la maratonul Bucuresti 2011 unii vor trece
    prin (piata) Alba – Iulia de patru ori.
    Altii… prin Alba – Neagra, probabil… dupa care vor scrie din nou. Abia astept!

  10. Viorel
    octombrie 5, 2011 at 5:45 am

    …”nici urma de grizoni, la Ciucas sau la Piatra Craiului ori vreo alta sindrofie montana…”,

    Exista a-Mici care, pe diferite forumuri si bloguri si sub diferite nume, imi numara mie maratoanele. Eu de mult fac lobby pe la portile Palatului Parlamentului in favoarea clubului Ro Club Maraton, cu speranta ca atunci cand se va inscrie in club si Domnul Nastase, amatorii de numaratori isi vor diversifica activitatea, lasandu-ma pe mine in pace, cu micile mele antrenamente din Herastrau.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *