Coltul Consumatorului

Ioi, Iștenem

Alerg.ro aprilie 11, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Cam aşa auzeam la bunica mea în curte când vecina se îndrepta de şale, alături de troznetul oaselor bătrâne. Cam la fel am zis coborând din maşină la Budapesta, după vreo 12 ore de condus,unde am ajuns la Campionatele Mondiale de Atletism – Masters.

de Adrian Mila

Nu cred că a fost ideea cea mai bună să plecăm cu maşina, a fost ca un maraton, am plecat dimineaţa plin de entuziasm şi am ajuns la capătul drumului transpirat şi plin de spume. Scopul deplasării (în afara scopului principal, care era să mănânc un gulaş la mama lui)  era să particip la acest ”regal” al atleților din întreaga lume. Campionatele Mondiale de Atletism. De sală.

Sală-sală, dar eu urma să particip la o proba outdoor. Erau două probe care mă tentau, cros şi semimaraton, pentru că aici mi se părea că aş putea să mă distrez mai mult timp.

Ca să participi la campionatele mondiale de atletism trebuie să îndeplineşti câteva condiţii:
– să ai peste 35 ani (masculin) sau 30 ani(feminin). Cam asta înseamnă să intri în rândul veteranilor.
– să fii legitimat FRA la un club de atletism cu secţie Masters
– să achiţi nişte taxe, câteva generale şi câte una pentru fiecare probă la care participi.

Ideea asta cu veteranii nu mă atrăsese. Ce veteran să fiu eu, care am lipsit de pe front? Eu am avut altă treaba până pe la vreo 46 de anişori, nu să alerg, sar, arunc şamd. Sunt un veteran care a apărut după ce s-a terminat războiul.

Dar eram fascinat de câteva luni de ideea participării la Campionatele Mondiale, îmi făcusem deja încălzirea la Campionatele Municipale şi la cele Naţionale, ca un brav atlet rămânea să fac pasul decisiv, să alerg în compania elitei mondiale. Mai ales că nu trebuia să te încadrezi în nici un barem minimal, există un barem de medalie la semimaraton, e de 1h:20min, timp la care nu pot să ajung nici dacă alerg doar la vale cu vânt din spate.

Am ratat crosul şi am ajuns doar la semimaraton, care era programat în ultima zi a competiţiei, duminică 30 martie.

Mă ferisem ani în şir să conduc prin Budapesta, acum am condus şi am luat amendă în primele 10 minute de la sosire. După ce am băgat nasul în apartamentul închiriat ne-am dat seama că acolo trebuie să petrecem cât mai puţin timp dacă vrem să scăpăm cu simţul olfactiv intact sau măcar doar uşor avariat.

Aşa că am lăsat maşina la loc sigur şi am mers cu toate mijloacele de transport în comun (un transport excelent organizat de altfel), că aveam gratuitate. Mişto, am coborât la fiecare staţie, să mă plimb de toţi banii cu tramvaie, autobuze, troleibuze şi metrouri.

Am stat un pic în sală ca spectator şi am văzut ce înseamnă Mondialele. Uf. Bine că nu mă băgasem la probele de sală. Foarte scurta mea experienţă în sală îmi dăduse nişte repere. Ca idee, în semifinalele de 400m la M+50 nu era nici un timp mai mare de 0h:0min:59sec. Pe la M+55 ultimii aveau maxim 1min, cel puţin cât am stat eu pe acolo.

Ceea ce nu mi-a plăcut, în afara faptului că îmi zbura şapca din cap când treceau pe lângă mine, era că aproape la fiecare serie se auzea câte un ţipăt/scâncet/urlet şi se accidenta câte un alergător, mai pleznea câte un muşchiuleţ, mai ceda câte o articulaţie. La asta nu mă aşteptam, după războiul ăsta au fost şi câţiva răniţi.

Sala era pricopsită. Avea însă şi câteva improvizaţii, mai mult sau mai puţin inspirate: la aruncarea greutăţii şi la săritura în lungime nu erau spaţii amenajate din construcţia sălii, ceea ce ieşise nu era neapărat o capodoperă. Oricum, românii au obţinut câteva titluri mondiale (șapte, în cele din urmă) şi au căzut câteva recorduri naţionale, deci asta nu a fost neapărat o problemă.

Pe mine mă aştepta proba de semimaraton, la care aveam oarecare şanse dacă venea vreo epidemie peste primii 44 alergători. Pe baza datelor de la înscriere şi a performanţelor personale eram pe locul 45 din 65 de înscrişi, în condiţiile în care 11 alergători nu declaraseră nici un timp personal.

Cursa era în parc, pe un traseu de circa 3,6 km şi se făceau 5,5 ture. Am o mare problemă legată de deshidratare şi de băutul în alergare din pahar, aşa că am pregătit un bidon cu o băutură gen Asterix şi o sticlă cu apă minerală. Era interzisă alimentarea din surse neautorizate, aşa că la ora 7 eram la zona de start să predau bidoanele către organizatori, conform regulament. Nu avea nimeni chef de sticlele mele, care au ajuns pe o masă de lemn, în compania altor flacoane cu poţiuni miraculoase.

Mândru de costumul meu tricolor, aveam în acelaşi timp mari emoţii, oricum nu eram eu de fală şi aveam şi o rămăşiţă de accidentare de dată recentă. Şi vreo două kilograme în plus.

La start ordinea de plecare era pe categorii de vârstă, start comun pentru cei vreo 400 de alergători care ajunseseră până acolo (erau înscrişi aproape 500, dar cred că se mai pierduseră pe drum). Fiecare aveam un  număr pe piept şi unul pe spate, pe care era trecută şi categoria de vârstă şi ţara pe care o reprezentăm (sună destul de nasol pentru România, dar şi eu reprezentam o bucăţică din România, una lentă şi molcomă, dar bucăţică).

Nu alergasem de o săptămâna nici 100 m, aveam senzaţia că  nu am mai alergat niciodată şi eram o colecţie frumoasă de morcovi şi nelinişti, toată colecţia de angoase pe care poate să o aibă un înotător ageamiu care a ajuns la apă adâncă. Planul meu era să fiu tehnic, tehnica este viaţa mea, mă aşteaptă un loc la Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida. Statuie, de ceară, wax se zice în câteva limbi, „vax albina cavaler pasta” zicea bunicul când nu era de acord cu ceva şi o considera un moft.

De obicei nu am planuri, nici un alt plan decât acela de a  termina cursa în condiţii rezonabile. Acum eram tehnic, ştiam că vreau să alerg sub 1h40 şi că trebuie să am pentru asta un pace mai mic de 4.40 min/km. Uf. Greu. Tehnic, frate.

Iau un start leneş, pierdut printre alergători. Traseul are o pantă uşoară dar lungă şi câteva sute de metri de asfalt deteriorat, unde se aleargă mai ales pe asfaltul mai recent turnat peste un şanţ. Curbe, cam greu de dibuit traseul ideal, dar asta este valabil pentru toată lumea.

Zi cu soare, destul de rece, vreme superbă de alergat printr-un parc cu platani seculari.

Alerg împreună cu Ioana Nica, amândoi în căutarea unei performanţe personale, încercând în acelaşi timp să nu ne lăsăm duşi de val.

Înotăm în mulţime, în căutarea traseului ideal şi fără gropi. Hop, apare un surfer luat de val, călăreşte valul cu fermitate şi eleganţă în timp ce eu am senzaţia că mă înec şi parcă regret că am trecut de geamandură.

Mă depăşește un M60, apoi altul, apoi alţii, M65, apoi M75, M75, M75. Plus W60, W65, W70. Veteranii ăştia sunt din ăia răi, îndârjiţi, cred că sunt ăia care taie cu briceagul mingea copiilor care se joacă la bloc între orele 14-18. Arată brici, ţinută, muşchi, stau şi mă gândesc câte persoane cunosc în vârstă de peste 70 de ani şi care sunt în stare să alerge 500 m. Mă rog, sunt şi câțiva români (dacă mă gândesc foarte rapid) care aleargă sau la crosuri sau pe munte cu timpi excelenţi, dar aici suntem într-o mulţime de sportivi foarte buni şi parcă sunt luat prin surprindere.

Sunt aproape convins că au fost târâți de entuziasm şi că o să se taie în curând, aproape că aş rânji şmechereşte cu tehnica mea imbatabilă, ceasul îmi spune că alerg un pic mai rapid decât îmi propusesem, doar că oamenii ăia aleargă fără efort, profi, frate şi se cam depărtează.

Ioana se enervează pe o braziliancă care ne depăşise şi se ia după ea, brazilianca nu rezistă tempo-ului, Ioana rezistă, şi încă bine. Şi dusă a fost, am sperat să mă apropii de ea, dar a rămas mereu în faţă cu 1-200 m, obţinând un nou record naţional la categorie, mai mic cu vreo 4 minute decât cel vechi (care aparţinea ghici cui? tot Ioanei).

Mă enervase un spaniol care venise hotărât din spate, dacă era mexican şi îl chema Gonzales, Speedy pe numele de familie, mai ziceam, dar era doar un spaniol din categoria mea şi alergam la trena unui ceh. Ăsta alerga cu mândra lui, îi botezasem Pane Rumburak  şi Arabela şi nu reuşeam să îl depăşesc, tot venea peste mine, ne enervam reciproc.

La jumătatea cursei i-am executat pe amândoi, pa tăticu, ne vedem la finish. De fapt cred că au fost singurele mele victime, în curând m-au depăşit primii alergători, apoi Victor Vlad, care au terminat cu mai bine de o tură în faţa mea. Pe la km 16 s-a cam terminat benzinica, am apelat la susţinătoare de efort şi am reuşit să mai depăşesc nişte alergători M70. M75… Ce ţi-e şi cu tineretul ăsta M50, nu are pic de respect faţă de alergătorii mai în vârstă.

Cam rămăsesem de căruţă pe traseu, lupta mea era cu o rusoaică şi o alergătoare din Ucraina, ambele  W55, încurajate de pe margine de către colegi şi antrenori. Cred că s-au şi înjurat, sau poate doar mi s-a părut, am crezut că plezneşte ceva în rusoaică după cum icnea, dar a icnit vreo 20 km pe lângă mine şi nu a păţit nimic, cred că aşa funcţiona ea, pe baza de icnete. Cred că dacă îi tăiam sonorul se prăbuşea imediat, dar a scos-o la capăt cu bine.

La ultimul viraj erau difuzoare, aud în boxe ceva de genul “Mila Adrian, from Romania” şi fac ceea ce nu fac de obicei, un sprint final cât mă ţin picioarele, pe o sută de metri care mi se păreau că nu se mai termină.

Din păcate sprintul meu a fost filmat şi arată acelaşi tip indolent care vine agale către finish, nu ceea ce credeam, pentru că eu îmi imaginam un sportiv antrenat (şi tehnic şi în formă) care termină în forţă o cursă. Timpul final a spart în sfârşit bariera celor 100 de minute care mă enervau, 1h:38min:25  m-am clasat pe locul 37 din cei 51 de alergători M50 aliniaţi la start.

Colegii de echipa terminaseră de ceva timp când am ajuns eu, amândoi cu timpi excelenţi, eu am tras echipa mai la vale, ce să fac, dacă vreo 49 de ani am umblat în alte părţi decât la alergare (se premiau şi primele trei echipe pe baza timpilor cumulaţi, noi am ieşit pe locul 5. Am fost obraznic şi le-am spus că dacă făceau un efort şi făceau semimaratonul într-o oră ieşeam şi noi pe primul loc). Categoria fusese câştigată în 1h:13min:58sec, ceea ce vă doresc şi domniilor voastre. Timpul cel mai bun a fost pe la 1h:09min.

Eu puteam să ajung lejer pe podium. Pe podium la M75 (luam doar argintul, aurul a fost câştigat cu 1h:36min:45sec) sau puteam să iau chiar locul I la W70. Competiţie tare, ce să spun.

Cursele la care participasem până acum erau amestecate şi ieşeam pe poziţii rezonabile pentru pretenţiile şi pregătirea mea. Aici totul a fost diferit. Faptul că era trecută categoria pe număr îţi dă o cu totul altă viziune asupra concurenţilor, iar nivelul, aşa cum am mai spus, mi se pare foarte ridicat. Aş zice că este că un nivel de Campionat Mondial. Cu atât mai meritorii mi se par succesele colegilor, delegaţia României reuşind să fie felicitată pentru prestaţia de la Mondiale.

Eu? Eu mi-am făcut damblaua. Din păcate am multe damblale. Următoarea va fi la Crosul Balcanic, 13 aprilie, Bucureşti. Câştigătorul va fi campion balcanic la cros. Nu, nu sunt eu acela.

Ce mi-a plăcut în Budapesta? Era să încep cu “berea”, “wurst”, gulaş nu am mâncat din păcate. Nu, nu la stea mă refeream. Destul de multe biciclete, foarte frumoase. De oraş, se merge cu viteză mare şi se trage cu putere la pedale. Mi-a plăcut insula Margareta. Insula ca insula, nu ştiam de ce aleargă lumea pe străzi în aceeaşi direcţie. Insula are o pistă de alergare, îngustă, 1 m lăţime, lungime 5 km, pe care se înşiră sute de alergători. Ceea ce vă doresc şi dvs, în parcul de lângă dvs. Tartan. Perfectă.

Ce nu mi-a plăcut în Budapesta? Păi nu erau bănci şi coşuri de gunoi, asta nu mi-a plăcut. Nu, nu era murdărie, doar că ei nu au descoperit fondurile pentru bănci şi coşuri de gunoi. Ataşez poza care să arate că noi suntem înaintea lor, şi mă refer aici la o localitate foarte mică de lângă Arad.

Comments

comments