Marele Alb-Albastru și-o mângâiere
Alerg.ro
aprilie 17, 2017
Pe marginea cărții lui Tibi Ușeriu, 27 de pași, Piatra Fântânele, 2017
[Adrian Dohotaru]
Titlul vine de la cei 27 de pași pe care îi făcea în curtea strâmtă din afara celulei, iar fotografia de pe copertă, din Marele Alb Albastru polar e în contrast perfect. Aprecierile mediatice sunt eminamente pozitive, dar tonul e senzaționalist pentru că nimeni nu încearcă să analizeze cu adevărat resorturile fascinației noastre pentru un alergător de ultramaratoane la cercul polar.
O carte ca un film: se citește dintr-o bucată
Tibi Ușeriu și-a trăit tinerețea în pușcărie pentru jafuri armate, pentru rănirea unui paznic de bancă, pentru tentative de evadare care i-au mărit pedeapsa. Deși a primit inițial 23 de ani, pedeapsa i s-a redus la un deceniu pentru bună purtare. Cum trăiești atâția ani în închisoare, mai ales că în primii ani Ușeriu a fost izolat? Ca să reziste în cușcă, viitorul alergător a devenit zen, „o minte fără gânduri” (p. 131). A încercat să uite cât mai mult din vechea sa viață, cu dezavantajul că ulterior își amintea doar momentele traumatizante, imposibil de șters din memorie: mai ales bătăile din copilărie, brutalitățile din armată ori din viața de bodyguard de mafiot sârb. De exemplu, trimiterea la o casetă video în care se discută la o șuetă despre un camarad care nu era de față e năucitoare. Șeful său elimină misterul absenței lui și merge după o casetă în care îl arată pe tovarășul lor mort dat ca hrană la porci înfometați și lasă filmarea până când corpul e devorat. Doar o pildă pentru trădare.
Empatia cititorului se construiește pe măsură ce plonjezi în disperarea lui Ușeriu, înainte de a-și găsi salvarea în alergare: singurătatea mută de durere din închisoare, gândurile sale de sinucidere la părăsirea ei în lipsa unui scop în viață, timiditatea sa socială. În alt registru discursiv, dar deopotrivă de trepidant,ca urmare a ajutorului unui ghost writer, Ușeriu își povestește jafurile și evadările, plus motivele sale de a nu munci ca alții ca un sclav. În acest sens, sunt relevante trimiterile la fraierii care se spetesc muncind „la vreun nesimțit de patron” (p. 174), într-un sistem în care esticii care fac muncile de jos, se găsesc adesea într-o „exploatare în stare pură, capitalism de cea mai joasă speță” (p. 157). Munca este un chin, o corvoadă, robotă. Când îi fraierea pe alții, Ușeriu trăia clipa, ca atunci când făcea alba neagra și ducea o viață de azi pe mâine, de vagabond simpatic în Spania, între șmecherii, tinereți și leneveli pe plajă.
Referirile la alergarea polară sunt cele mai captivante. „Frigul arde” spre -40 de grade, zăpada tăioasă, vântul năprasnic și gheața care i se formează între cele trei straturi de mănuși sunt semnale că Ușeriu trebuie să se oprească. Dar el aleargă mai departe și câștigă cursa de peste 600 de km din preajma Cercului Polar, performanță pe care o repetă și în 2017.
Primele flash back-uri în carte, legate de o durere în gleznă la un ultra, sunt cu torturi și bătăi. Mama îi bagă degetele în tocul ușii și strânge progresiv până când copilul urlă de durere și se jură că n-ar mai face prostii (p. 14). Tibi, trimis la țară să aibă grijă de animale, „nu era considerat copil, ci o simplă slugă la oi” (p. 61). E bine surprinsă brutalitatea acelor vremuri dintr-un mic oraș înghețat în comunism în care „bătaia e ruptă din rai”, iar în mintea lui Tibi toți copiii sunt abrutizați și lipsiți de afecțiune, așa cum peste tot în amintiri se simt lipsurile anilor 80, de impunere a măsurilor dictatoriale de austeritate, care i-au făcut pe români, poate mai mult decât alte nații din est, să simtă mirajul Occidentului, de unde migrația în masă a muncitorilor și a noilor generații care doreau mai repede să obțină ce vedeau în filme.
Sfidarea morții
Deși fuga are rolul de a disciplina trupul și mintea, de a-l vindeca de rătăcirile din trecut, în care încerca să obțină bani și statut, fără muncă și transpirație, alergarea împrumută inconștient ceva din spiritul carceral care i-a imprimat viața lui Ușeriu. Unde e bucuria alergării, descătușarea ei, jocul zglobiu al fugii pe care îl vedem la copii, fericirea împărtășirii unei pasiuni cu alți alergători? Pentru ultramaratonist, „corpul e un soldat” (p. 16), mintea trebuie să „poruncească” trupului când alergarea devine chinuitoare (p. 57). De ce plăcerea devine durere și încă avem probleme în a accepta plăcerea pentru sine însăși, fără sacrificiu și durere?
Ca Ușeriu vor să fie corporatiștii. De ce? Pentru că empatizează pe de o parte cu chinul său, orele nesfârșite de lucru disciplinat și repetitiv similare alergării. Este o fantezie a posesiei și controlului, a auto-disciplinei extreme, „capcana competiției”, din vremurile noastre de dominație ideologică neoliberală, de care vag e conștient și Ușeriu (p. 84), care fascinează clasa corporatistă prezentă cu miile la lansările lui Tibi Ușeriu prin țară. Pe de altă parte, sunt fascinați și cred, ușor invidioși, fiindcă spre deosebire de ei, supuși controlului și comenzilor ierarhice, Tibi își fixează singur obiectivele, e propriul său stăpân. În orice corporatist supus regulilor 9 to 5 e un mic antreprenor descătușat de weekend. O altă fascinație a noastră, a cititorilor și admiratorilor lui Ușeriu, ține de un inefabil abia perceput: Tibi înfruntă Marele Alb-Albastru, ca înotătorul în adâncurile oceanului din filmul lui Luc Besson.
Tibi sfidează moartea, cerul glacial și albul polar. În Alpi, la Tor de Geants, Tibi îngenunchează de durerea care îi „întunecă mintea”, căci e „durerea-de-moarte, pe care o ții minte toată viața”. Cine vrea să moară și să-și conștientizeze zi de zi limita? Dacă ar renunța în fața durerii, dacă nu ar avea forța lui Tibi să-și cucerească moartea și demonii, să meargă mai departe? Dar mai departe, unde? Nimeni nu are curajul de a răspunde provocării… Și atunci să fim spectatori în fața eroului care câștigă curse la Cercul Polar.
Dar dacă nici Tibi nu vrea să înfrunte durerea și moartea cu adevărat? Iar fuga e doar o nouă evadare din moarte? Dacă acceptarea ei presupune renunțare, serenitate, bucurie a clipei, senzualitate, dezmierdarea munților și a pădurilor și a celor din jurul nostru, nu alt sacrificiu, alt sistem complex de comandă și control al corpului? La fel, și noi, modernii evadăm din moarte ca Tibi din închisoare și ne agățăm senzațional de aventurile lui, numai ca să uităm o clipă cu ce ne înfruntăm. Iar Tibi devine star mediatic vreo săptămână, un semnificant gol, un freak îndeajuns de exotic ca să ocolim subiectul limitei noastre.
Un corp puternic în alergare este cea mai bună sfidare, mai tare decât orice retorică livrescă. Da, putem domina natura, putem alerga sute de km la -40 de grade, ne putem antrena trupurile și mințile ca să devenim semizei. Pentru oamenii vechilor culturi țărănești era o sfidare la adresa divinității a te urca pe Everest sau chiar și pe munții noștri mai pitici din Transilvania. În schimb, noi, în modernitate, ne dăm drumul de pe vârfuri și tăiem razant și plini de adrenalină pereții stâncoși cu aripi de lilieci ca într-o joacă de Olimpieni.
Contrast prea mare între carte și aparițiile publice ale lui Ușeriu
O problemă puțin sesizată, pentru că volumul nu a intrat în vizorul criticii de specialitate, e legată de ghost writer-ul lui Ușeriu: enumerații calofile, epitetice, fraze prea meșteșugite și metaforice în raport cu firea frustă, dintr-o bucată a alergătorului, pe alocuri chiar un stil stângaci de compunere („tablou imaculat”, „imperiul gheții”, „deșertul alb” etc.). Apoi, ce trebuia neapărat explorat de ghost writer, dacă pentru Ușeriu e prea clar: de ce lucrează la Tășuleasa Social, de ce aleargă pentru cauze ecologice (plantări de păduri) și sociale (bolnavi de insuficiență renală)? În economia cărții, astfel de referiri joacă a mia parte din text!
O astfel de distribuție inegală dintre alergare și campanii, plus concentrarea asupra propriei persoane nu fac cinste unui activist civic. Incursiunile în trecutul traumatizant sunt legate constant și compensatoriu de alergarea vindecătoare prin tehnica relativ limitată din punct de vedere literar a flash-back-ului. Vina nu trebuie imputată lui Ușeriu, ci ghost writer-ului său. Pe de altă parte, se întrevede din lipsa de referiri civice că Ușeriu nu este atât de interesat de cauzele pentru care aleargă. Ele par ca un fel de publicity stunt, de PR pentru proiectele Tășuleasa Social, căci nu se întrevede niciun fior pentru pădurile tăiate ilegal, pasiunea de a povesti despre împăduriri, despre soluții mai bune pentru copiii dependenți de dializă etc.
În loc de concluzii: unde diferim în alergare
În ciuda accentului pe critici, asta pentru că am simțit nevoia să compensez iraționalitatea fascinației pentru Ușeriu, cartea merită citită. Mă emoționează o experiență existențială bulversantă și care îmi oferă lecții de viață, de auto-depășire și auto-control, chiar dacă sunt multe lucruri unde modul în care ne raportăm la alergare, ca metaforă pentru viață, este divergent. Inițial, la o lectură superficială, am pus distanțarea față de carte pe seama orgoliului și a spiritului meu competitiv. Îmi ziceam că dacă m-aș antrena la valoarea talentului meu, dacă aș renunța la vicii și m-aș disciplina, sigur l-aș bate. Că dacă m-aș duce la Polul Nord, n-aș ocoli subiectul morții, m-aș înfrunta cu ea, ar fi care pe care, Marele Alb-Albastru.
Dincolo de posibila invidie, îl apreciez pentru efortul său deosebit, pentru forța de a-și înfrunta destinul, de a învăța din ratarea sa în pușcărie. Totuși, mi-am dat seama că viziunile noastre despre alergare și despre viață nu coincid. În primul rând, de ce alergarea și sportul ar trebui să implice „sacrificiu, un exercițiu de voință”, efort singular și nu bucurie, plăcere epicureană, ars amatoria? În al doilea rând, unde e căința, dar și empatia în scrisul lui Ușeriu? Chiar și modestia din aparițiile sale publice e auto-centrată și auto-referențială. În contrast, simt nevoia constant să-mi persiflez ego-ul umflând-ul butaforic.
Pentru mine, alergarea în forme radicale e ca dansul dervișilor pe care îl dansam excentric și muci de beat în tinerețile clujene. Există disciplina de a seta corpul în minute în șir de dans extatic. Dar intervine cumva gravitatea care mă menține în cerc în afara voinței mele. În alergarea mea, contextul bate textul, voința și plăcerea individuală. Și devin parcul, râul, cărarea pe care sunt. Și atunci radicalismul se domesticește și devine dragoste. Vreau parcul îmbunătățit și râul amenajat ca să ne bucurăm cât mai mulți de ele. Iar când alerg în pădure, devin un crâng și-o pasăre, pe munte sunt o stâncă ori o capră neagră, pe plajă un grăunte de nisip. Când sunt cu fiul meu, chiar și în 3-4 km de alergare lejeri cu el în spate, sunt el.
Sunt o suprafață, o mângâiere. Nu mai trebuie să ne confruntăm cu nimeni, nici cu natura, nici cu noi înșine. Dincolo de noi e abisul, dar ne putem mângâia până când totul în jurul nostru devine o atingere, senzualitate moale, caldă și elastică care ne cuprinde să nu cădem în disperarea neantului și-a limitei.
Viața să vină la mine, o îmbrățișez. Moartea să vină la mine, eu n-o caut nicăieri s-o înfrunt. Să fiu ca țăranul care privește vârful muntelui, respectă distanța și ordinea, nu-l înfruntă pe Dumnezeu. Vine Diavolul neîncrezător și-mi spune: o s-o faci doar de Paște.
Romanian
English
