Grizonotoane

Maşini de alergat

La prima vedere, uitându-te aşa pe dinafară, ai zice că e om. Subţirel, vesel, sprinten, mai că-ţi vine să te împrieteneşti cu el. Dar ia încearcă să-l inviţi diseară la o bere. ”Ăăă…” va spune el, “nu pot să vin, că am antrenament pe stadion”. “Da’ mâine?” insişti tu. Răspunsul lui te lasă mască: “Mâine am antrenament în parc, am un concurs peste şase săptămâni”.

“Peste cât?!…” strigi tu. “Adică ai concurs tocmai peste o lună jumate şi nu poţi să ieşi la o bere că întrerupi nenorocitul de antrenament?” Aici se va enerva el: “Mă antrenez după un program german de douăzeci de săptămâni, iar duminică am un test intermediar…” “Bine bine”, te vei preda tu. “Fie. E bine şi dacă începem sâmbătă mai devreme cu un grătărel”. “Ba s-o crezi tu”, va raspunde el, “Atâta îmi trebuie, să audă Florentina, Comandanta Detaşamentului de Alergare Sâmbăta al Clubului, că am lipsit de la alergarea de grup ca să merg la grătar! Nu mă mai spală toată apa forumului o sută de ani de acum încolo…”

de Viorel Ghiță-Grizon

În acest moment începi să te luminezi. Ăsta nu e om. E un exemplar din specia aia nouă de androizi modificaţi pentru alergare, un individ care se simte bine doar când e transpirat, gâfâie şi îl doare un genunchi, iar singura bucurie adevărata o are când trece peste orice linie de Sosire. E o Maşină de Alergat.

De când mă ştiu mi-a plăcut literatura SF. Una dintre temele des întâlnite ale genului este cum se modifică o fiinţă umană infectată cu un virus sau o bacterie extraterestră. Ei bine, bietele fiinţe umane se umflă, fac bube groaznice, apoi se transformă în Alieni Distrugători  în Mumii Canibale sau in Câini Urlători, de te apucă şi groaza, nu altceva. Nu mă aşteptam să mă infectez şi eu şi să mă transform în aşa hal încât să nu mai semăn deloc cu oamenii normali. Nu că aş fi acum vreun câine urlător sau vreo mumie canibală (deşi cunosc câteva persoane printre care și soacră-mea care ar jura că sunt).

Sunt şi eu tot o Maşină de Alergat. E drept, un model mai vechi şi cu performanţe reduse, un fel de Trabant cu vopseaua sărită şi geamurile zgâriate. Dar şi Trabantul si BMW X6 sunt tot maşini. Nu bărci, nu cărţi, nu trotinete. Ambele sunt maşini. Deci ştiu ce spun când vorbesc despre Maşinile de Alergat.

Să vă explic. Un om obişnuit care aleargă primul maraton, dacă se satură de toată povestea şi se lasă de alergat, scapă cu bine. Dar din momentul în care începe să se gândească la al doilea maraton, în fiinţa lui se declanşează fulgerătoare transformări ireversibile, sângele fierbe, tendoanele sfârâie şi muşchii troznesc, şi în scurt timp se transformă în acel soi de android alergător prezentat mai sus. Deşi se aseamănă bine cu oamenii, ei pot fi uşor identificaţi: pe stradă merg repede, dar nu supăraţi şi grăbiţi ca omul care întârzie la servici sau încearcă să mai prindă deschis la Mega Image, ci veseli, depăşind tot, traversând bulevardele în fugă iar atunci când văd o fată frumoasă încalţată cu adidaşi Mizuno, ei işi dau coate, râd, dar se uită la Mizuno.

Pentru ei timp frumos inseamnă când afară e nor şi răcoare, oricând preferă frig decat cald, mai bine ploaie cu aleile goale decât vreme senină cu aglomeraţie în parc, adesea, vara, mai bine noaptea decât ziua.

E clar că nu mai sunt oameni. Şi mai ales ei nu mănâncă.  Ei doar alimentează Maşina de Alergat cu carbohidraţi lenţi, cu dulciuri înainte de concurs, cu proteine în perioadele de refacere şi niciodată cu lipide pentru că se pun pe fizic şi trebuie să le cari în cursă. Au început chiar o acţiune prin care vor să convingă Primăriile să monteze de-a lungul aleilor din parcuri rezervoare cu Isostar sau Sponser, cu dozator şi furtun, în care să bagi cardul de la club şi să înghiţi cantitatea calculată de GPS-ul de running.

Deşi călătoresc mult la vânătoare de maratoane, Maşinile de Alergat nu înţeleg deloc reportajele turistice cu vile exotice şi sezlonguri comode cu vedere pe ocean, din Dubai sau Thailanda. “Da, şi?” Vor întreba MdA-urile privind reportajul cu pricina. Cum adică “Da şi?”, vei întreba tu, omul normal. “lţi dai seama ce plăcut trebuie să fie să admiri un răsărit de soare din şezlongul ăla, cu o pălărie de paie în cap şi un whisky în mână?” “O fi, dar de alergat, unde alergi?, că nu văd în zonă decât un ponton de 30 de metri”, va întreba androidul.

“Dar de ce să alergi?”, te vei isteriza din nou tu, omul normal. “Cine te pune să alergi? Ideea este tocmai să stai şi să te odihneşti după munca obositoare de acasă, să savurezi clipe de reverie şi relaxare în concediul binemeritat! Să te simţi ca în Rai, că doar dai o groază de bani pe șezlongul ăla!” Degeaba. Vei primi o privire goală, total lipsită de înţelegere.

Pentru o MdA odihnă înseamnă să zaci cu limba scoasă după un long run, după o serie dură de intervale în scăriţă sau după o sută de pante sprintate. Iar atunci eşti atât de obosit, nici nu-ţi mai pasă dacă te odihneşti în Dubai pe şezlong, în Tenerife pe yacht sau în Colentina în fotoliul din faţa televizorului. Chiar nu conteză deloc. Pentru o MdA.

Şi mai sunt şi dependenţi de concursuri… Se strâng în grupuri mari te miri unde, în ţară sau pe afara, îmbrăcați în chiloţi, tricouri și cu numere de înmatriculare pe ei, o rup la fugă la un semn şi aleargă până se termină programul, adică până la 42,195 km. Apoi se opresc şi se interesează unde este următorul maraton.

Concursurile de Veterani sunt adevarate Parade ale Maşinilor (de Alergat) de Epocă… Spectatorii, evident cei grași şi sedentari, comentează amuzaţi de pe marginea traseului evoluţia exponatelor: “Ia uite cum mai pufăie aia, parcă are pană pe adidasul dreapta spate…, o fi şasiul reumatic şi inflamat…, şi ce mască tamponată mai are, precis din cauza frânelor slabe … ia uite-o cum mai înghite lichid de răcire…” Şi tot aşa, în tribune auzi de toate… Dar fără supărare, pentru ca au oarecum dreptate. Totuşi, chiar daca numai tinereţea este frumoasă, şi noi ăştia trecuţi mai mişcăm încă. Adică mai alergăm.

Si niciodată nu vei vedea epave de Maşini de Alergat zăcând triste pe marginea străzilor, cu burţi uriaşe revarsate peste curea, cu butuci în loc de picioare, tuşind tabagic dupa decenii de fumat şi târşâindu-şi cu greutate şlapii prin praf.
Când le vine vremea de plecare, MdA-urile vechi fac un atac în timpul antrenamentului (în timp ce pregătesc vreun concurs Masters V4), şi de la Urgenţă pleacă uşor spre Marile Stadioane de Dincolo. Cum a făcut acum câţiva ani nea Botoş Sigismund, la 87 de ani, pe pista stadionului de atletism.

Ca o Maşină de Alergat ce mă aflu, aş dori să-mi reuşească şi mie o Parcare Definitivă asemănătoare.

O variantă prescurtată a acestui articol a apărut în numărul 5 al revistei Alerg.

Comments

comments

>
Previous post

Concurs pentru jurnaliști și bloggeri

Next post

Alt fel de premii!

Alerg.ro

Alerg.ro

3 Comments

  1. adrian
    octombrie 22, 2011 at 6:13 am

    Offf-of-of. Mi-a fost pusa intrebarea :”dar pana cand ai de gand sa alergi?” Am raspuns, normal, „pana mor”. Am stat, m-am mai gandit un pic, si am precizat – ca soarta e parsiva si truncheaza ideile – ” la 100 si ceva de ani”. Sper ca atunci sa ma duc, alergand, pe vesnicele plaiuri ale vanatorii.
    Frumos prinsa ideea, boala, dependenta.

  2. Radu Milea
    octombrie 23, 2011 at 12:40 pm

    Superb! Dupa teribila veste a mortii marelui motociclist Marco Simoncelli, care a murit facand ceea ce iubea, si in mintea mea speram sa pot face acelasi lucru!

  3. GabAdrian
    octombrie 23, 2011 at 12:57 pm

    Foarte tare tot articolul, mai ales partea cu dozatorul si cardul de club, am ras copios. Motto-ul din revista il citisesem si este genial.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *