Soare, lume multă alergând veselă, pădure verde şi de-o parte şi de alta, totul pare în regulă… apoi, pe traseul cursei, este un panou care anunţă, extrem de sec, „You’re fucked”.

head

de Mihai Sîrbu*
Motivul devine clar imediat după ce trecem de panou şi ieşim dintre copaci: şanţ adânc cu noroi până la brâu, val de peste doi metri cu pământul excavat, alt şanţ, alt val, alt şanţ… cam 10 seturi. De-o parte şi de alta, spectatorii îşi freacă mâinile şi îşi pregătesc aparatele foto.

Asta se întâmpla acum doi ani. De atunci am avut bucuria de a participa la 20 de curse cu obstacole (în Belgia şi Olanda), cu diferenţe foarte mari ca distanţe, dificultate şi număr al obstacolelor şi condiţii meteo. Ceea ce a rămas mereu neschimbat a fost proporţia fantastică de oameni din jur care aleargă cu zâmbetul pe buze – chiar şi atunci când zâmbetul e pe o faţă plină de noroi.
De ce? Viaţa de zi cu zi este prea confortabilă şi previzibilă.

Dacă hainele ni se udă, le schimbăm imediat ce am ajuns acasă. Cărăm orice, inclusiv pe noi înşine, cu maşina. Ultima oară când am sărit un gard sau un01 zid eram copii. Întotdeauna ştim ce este după colţ.

Dacă citești aceste rânduri, eşti unul dintre cei care refuză să fie confortabili tot timpul. Eşti unul dintre cei pentru care alergatul nu este doar un exerciţiu, ci un efort şi o probă la care te supui singur.

Iar dacă alergi neştiind ce te aşteaptă? Dacă alergi cu noroi în păr şi în adidaşi, sperând ca următorul obstacol să fie o târâre pe burtă care să-ţi permită să mai răsufli, şi de fapt este un zid de 2 metri înălțime? Urmat de altul la fel? Şi după aceea unul de 2,5 metri?

Este momentul ideal ca un necunoscut care aleargă lângă tine să se sprijine cu spatele de zi, să-şi împletească degetele şi să-ţi facă semn să te caţeri pe el pentru a trece peste obstacol.

Este momentul ideal să vezi şi pe cineva îmbrăcat din cap până în picioare ca Moş Crăciun cum stă pe culmea zidului şi ajută pe cineva deghizat în Homer Simpson să facă încă un efort pentru a ajunge sus.

Este momentul ideal să vezi un grup de prieteni cum se coordonează pentru ca membrul lor în scaun cu rotile să treacă peste zid.

O cursă cu obstacole este locul în care oamenii fac eforturi de care nu se credeau capabili, dar şi locul în care este imposibil să te iei prea în serios. Este locul în care atunci când eşti tentat să îţi plângi de milă vezi pe cineva mult mai slab cum strânge din dinţi şi trece de acelaşi obstacol ca şi tine, dar şi locul în care orice tendinţă de a te simţi superior este imediat anihilată de cineva care trece fluierând de un obstacol care te-a epuizat, apoi îţi zâmbeşte sincer şi te încurajează să reiei alergatul.

Cursele cu obstacole sunt pentru oricine, pentru că sunt foarte diferite. În Belgia şi Olanda, distanţa medie este de 10-12km, însă variază între 4km şi 42km (anul acesta este organizat în premieră un maraton cu obstacole), iar numărul de obstacole poate fi de la doar câteva la 100 (la maraton). Tot în premieră, anul acesta va fi în Olanda o cursă cu obstacole noaptea.

(va urma)

Mihai Sîrbu este diplomat și a început să alerge de-abia la 30 de ani. După ce a alergat mai ales semimaratoane, acum preferă cursele cu obstacole și alergările de tip trail. Aleargă stil barefoot.

Foto: Toine Bos

Comments

comments

Previous post

Supermaraton. Moldavian Open 2014

Next post

Murdăria este bună (II)

Alerg.ro

Alerg.ro

1 Comment

  1. […] Prima parte a acestui articol este disponibilă aici. […]

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *