Sau, printre altele, despre ce poți afla când mintea se mișcă în ritmul, aparent lent, dar de fapt natural, al mersului pe jos.

a1

Appalachian Trail este cea mai lungă una dintre cele mai lungi poteci turistice montane din lume, întinzîndu-se pe o distanţă de peste 3.400 de kilometri, de-a lungul întregii Coaste de Est a Statelor Unite ale Americii.

În mod obișnuit, aici la Alerg.ro, am spune cum această rută a atras destui sportivi ambițioși, care au parcurs-o în alergare, într-un ritm cât mai alert și într-un timp cât mai scurt. Totul a început în 1991, când David Horton a străbătut distanța respectivă în 52 de zile, inaugurând astfel moda ”Fastest Known Time”, FKT, cea de a stabili recorduri de timp pe trasee inedite, în afara competițiilor. Între timp, după ce alte câteva zeci de alergători și-au încercat norocul, Andrew Thompson, în 2005, a coborât FKT la doar 47 de zile, 13 ore și 31 de minute.

Dar cum am lăsat să se înțeleagă, nu despre asta am vrea să vorbim acum. Ci, să vedem cum se manifestă, la un om obișnuit, fascinația de a merge înainte, de a străbate pe jos distanțe (cât mai) lungi, dar fără grabă și ținând în același timp ochii larg deschiși la ceea ce se întâmplă în jur.

Așadar. La 44 de ani, Bill Bryson – jurnalist și autor de cărți de călătorie, cu o greutate peste medie și genul anti-sportiv – decide să străbată Appalachian Trail. De ce?

”Mi-am alcătuit o listă de motive. M-ar aduce din nou în formă după ani de trândăveală. Mi-ar fi de folos – nu eram foarte sigur în ce fel anume, dar eram sigur totuși – să învăț să-mi port singur de grijă în sălbăticie. Când băieții în pantaloni de camuflaj și șepci de vânătoare se adună la restaurantul Patru Ași vorbind despre lucruri înspăimântătoare făcute sub cerul liber, nu m-aș mai simți ca un papă-lapte. Voiam și eu puțin din înfumurarea pe care o capeți atunci când poți să privești spre orizontul îndepărtat cu ochi ca sculptați în granit și să rostești rar, bărbătește: Da, m-am căcat în pădure”

O-plimbare-in-padureSe pregătește temeinic pentru expediție, cumpărând mult, mult echipament scump și pretențios. Își anunță și prietenii despre planurile sale, în speranța că vreunul i se va alătura. Neașteptat, apare un vag prieten din copilărie, Stephen Katz, fost cocainoman, alcoolic, care după 18 luni în închisoare, renunță brusc și neașteptat la orice băutură sau substanțe ilegale. Cum arată Katz?

”Mereu fusese mai durduliu, dar acum arăta ca un Orson Wells, după o noapte foarte proastă”.

Și pornesc la drum. Încărcați cu bagaje, gâfâind de zor, avansând cu dificultate. Partea ce mai grea este să se împace cu descoperirea descurajantă că mereu mai e o pantă de urcat. Dorm cel mai adesea în cort, mai rar în refugii – unele decente, altele nu prea -, preparându-și singuri mâncarea. Nu au parte de lucruri neplăcute, chiar dacă se tem de vreo întâlnire cu urși, pume sau cu vreun șarpe veninos.

Și Bryson și Katz au un lucru în comun:  vor să nu moară în sălbăticie. În rest, motivele pentru care merg împreună sunt diferite.

”Katz intuia el că era ceva – ceva esențial, nedefinit – care făcea ca umblatul prin pădure să fie o experiență aproape plăcută. Uneori, se entuziasma la vederea vreunui peisaj sau a vreunei minuni pasagere a naturii, dar în majoritatea timpului drumeția era pentru el corvoada obositoare, murdară și inutilă de a străbate pe jos distanța dintre niște zone de confort. Eu, în schimb, eram fascinat într-un mod absurd, total și foarte mulțumit de simpla misiune de a merge înainte. Plăcerea aceasta congenitală a mea uneori îl fascina, alteori îl amuza, dar de cele mai multe ori îl scotea din minți.”

După mai bine de două luni de efort prin ”sălbăticie”, ajung într-un orășel (traseul îți permite să te abați înspre ”civilizație”) unde mănâncă omenește, se odihnesc dar și privesc o hartă a traseului complet. Atunci realizează că au parcurs doar vreo 1400 de kilometri (nici măcar jumătate) și că nu vor fi capabili să termine ce și-au propus. Într-un fel asta a fost o eliberare de orice obligație. De-acum pot să se bucure de drumeție în sine.

Vor mai merge o vreme împreună, apoi părăsesc traseul, nevoiți să se ocupe de probleme casnice. În lunile următoare, Bryson va mai face scurte ture de o zi. Împreună, vor încerca o porțiune mai dificilă a traseului, numită The Hundred Mile Wilderness, dar după ce Katz se rătăcește și își pune viața în pericol, decid că e timpul să se oprească.

”Ajunsesem să-mi dau seama că nu aveam față de Appalachian Trail sentimente care să nu fie cu totul contradictorii. Mă săturasem de el, dar în același timp mă captivase; înaintarea aceea dificilă și fără sfîrșit mi s-a părut din ce în ce mai epuizantă, dar mereu înviorătoare; mă săturasem de pădurea care nu se mai termina, dar îi admiram nemărginirea; mă bucuram că m-am izolat de civilizație și tâmjeam după confortul ei. Simțeam toate acestea la un loc, toate deodată, în orice moment, fie că eram pe potecă, fie că nu.”

Vă sună familiar, nu-i așa? Asta pentru că sunt gânduri împărtășite de orice persoană care face mișcare, care iese în natură. Ce-i de făcut însă când ajungi să vezi una din constatările lui Bill Bryson: în 20 de minute pe Appalachian Trail el și Katz mergeau pe jos mai mult decât merge un american de rând într-o săptămână. În 93% din cazuri, când ies din casă, indiferent de distanță sau scop, americanii urcă în mașină.

Și pentru că tot am prezentat niște date statistice, să zicem că volumul lui Bryson ”O plimbare în pădure” nu e doar o relatare despre aventurile unor oameni obișnuiți, ci și o incursiune în istoria Appalachian Trail (o idee utopică la început, apoi un proiect construit exclusiv pe bază de voluntariat în anii 1930), o pledoarie emoționantă pentru natură, pădure, munte, plus o incursiune prin istoria locurilor și a Americii. E, așa cum spune și subtitlul cărții, o redescoperire a Americii pe cărările munților Apalași. Totul făcut cu un stil narativ agreabil și cu un umor debordant, ireverențios pe alocuri.

Să mai spunem că volumul ”O plimbare în pădure – redescoperind America pe cărările munților Apalași” a apărut la editura Polirom, în colecția Hexagon – Cartea de călătorie (din care vom continua să prezentăm și alte volume), în traducerea lui Marius-Adrian Hazaparu.

Și nu în ultimul rând, cartea a fost recent ecranizată, premiera filmului cu același nume (cu Robert Redford și Nick Nolte, printre alții) urmând să aibă loc în această toamnă.

Comments

comments

Previous post

Prietenele mele aleargă

Next post

Știri pe scurt. Multe, dom’le, multe

Alerg.ro

Alerg.ro

2 Comments

  1. Chiurlea
    iunie 7, 2015 at 12:19 pm

    Interesant.
    Afirmatia cu „cea mai…” nu cred ca este adevarata.
    http://www.adventurestrong.com/hiking/top-10-longest-hiking-trails-in-the-world

  2. iunie 8, 2015 at 6:58 am

    Am greșit, într-adevăr. Mulțumesc pentru observație. Promit să mai greșesc pentru a avea parte de comentarii avizate.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *