Arta fugiiSocietate Organizată Sustenabil

Pași în doi. Sau trei…

În revista Alerg #24 am prezentat cazul a patru alergătoare care au devenit mame și care au avut de decis dacă și cât de mult să continue să alerge, să facă mișcare.   Am strâns atât de mult material pe această temă (inclusiv informații din studii de specialitate) încât nu am avut spațiu pentru a-l prezenta în paginile revistei. De aceea, continuăm să abordăm subiectul, de data aceasta pe Alerg.ro.

i1

Acum, Ioana Mica vorbește cu sinceritate despre frământările, teama dar și bucuria trăite de ea în timpul sarcinii. În plus, și acum intervine un factor inedit soțul său, Adi Dohotaru (care, cu această ocazie își schimbă titlul rubricii de pe Alerg.ro din Alergătorul performant în Societate Organizată Sustenabil – SOS) vorbește despre cum a traversat el această perioadă a existenței lor comune, propunând chiar sfaturi pentru tații alergători.

Între timp, în viața lor a apărut Matei.

”Acum am alt tip de antrenament”

[Ioana Mica]

Am alergat până în luna a 6-a.  Înainte să rămân însărcinată țineam o evidență a numărului de kilometri, dar după aceea am renunțat. Pe durata sarcinii, cum e și firesc de altfel, au fost schimbări în funcție de trimestrul de sarcină, fiecare cu manifestările lui specifice. Până să aflu vestea cea mare și să apară primele simptome, alergam normal și chiar țin minte niște antrenamente destul de tari alături de soțul meu, Adi. Aveam planuri mari pentru luna iunie, ocupată de competiții în fiecare week-end.

Ulterior, până să apară oboseala și greața, care la mine durau toată ziua, am făcut alergări în ritm moderat, maxim o oră, cam de 3-4 ori pe săptămână. Practic s-a modificat doar intensitatea antrenamentelor și am renunțat la alergările lungi. După ce au apărut primele manifestări fizice, mi-a fost tot mai greu să mă mobilizez, deși paradoxal, chiar dacă era greu să mă pornesc pentru că îmi era foarte rău și eram ruptă de oboseală tot timpul, după alergare, preț de o oră-două, mă simțeam „normal” din nou. Așa că nu am renunțat. Apoi a început să crească și burta, respirația să devină greoaie, ritmul și mai lent.

i3Pe măsură ce creștea Matei în burtă, creștea și presiunea pe vezica mea, așa că în momentul în care trebuia să mă opresc din 10 în 10 minute ca să o golesc, pe la sfârșitul trimestrului II,  am renunțat să mai alerg. Venise și frigul, era spre sfârșitul lui noiembrie, și eu alergam afară exclusiv. Și cu echipamentul de alergare începuse să fie mai complicat, deja alergam cu hainele soțului. Alte probleme fizice nu am avut, care să mă împedice să alerg. Trecuseră și greața și oboseala cruntă din primul trimestru. Am înlocuit alergarea cu plimbările lungi de o oră la bazin și cu înotul. Am fost la înot până în ultima zi de sarcină.

Alergarea m-a ajutat mult în primul trimestru, ameliorând, după cum spuneam, starea generală fizică proastă care o aveam. Din al doilea trimestru, am început să mă simt cât de cât normal, așa că era și firesc să alerg. Momentele psihice mai dificile erau legate tocmai de alergare, de faptul că nivelul meu de fitness s-a redus considerabil, uneori gâfâiam și până să ajung la etajul 4 unde stăm, ceea ce pentru un alergător montan ca mine, chiar dacă amator, e frustrant și amuzant totodată.

Am fost setată de la început să nu iau în considerare părerile celor din jur legate de acest subiect, ci să ascult doar de corpul meu, care îmi va spune cu siguranță când să mă opresc. Cu soțul acest lucru nu a fost nici măcar subiect de discuție. Și o vreme am și alergat împreună, în ciuda diferenței de ritm. Cu doctorii am aplicat aceeași tactică, i-am informat că alerg, dar fără alte detalii, cât, cum, unde. Atâta timp cât bebe era ok, nu aveam de ce să schimb ceva și nici ei nu cereau detalii suplimentare. Medicul de familie mi-a zis să renunț, dar ea mi-a spus și altădată și nu am ascultat-o nici atunci. Acum zic că îmi pare rău, pentru că în momentele de nesomn cele mai crunte devin irațională și asociez temperamentul activ al lui Matei și faptul că doarme, mai ales ziua, doar când e plimbat, cu faptul că nici eu nu am stat locului în sarcină. Dar bineînțeles că nu regret că e așa, dimpotrivă.

Încă nu m-am reapucat de alergare, fiind  încă în perioada de recuperare de după naștere. Când Matei va trece în altă perioadă de dezvoltare, voi vedea cum voi reintroduce și alergarea. Deocamdată mă mulțumesc cu plimbările în marsupiu alături de el și cu un alt tip de antrenament, în care devotamentul, dăruirea, grija, răbdarea sunt  pe primul plan.

Elegia familistului

[Adi Dohotaru]

Mi-e dor să alerg cu soția. O vreme am invidiat-o pentru realizările din concursuri și îmi spuneam că nu am performanțe similare pentru că alerg doar cu ea. Apoi, am început să alerg și singur sau cu atleți, să trag mai tare la antrenamente sau la competiții. Și au început să vină și rezultatele. Dar îmi dau seama că în ciuda talentului nu am aceeași tragere ca ea. Pur și simplu, drive-ul nu e acolo. Maratonul meu e în altă parte, poate în spațiul civic. Deși am alergat regulat toată viața un antrenament sau două pe săptămână în combinație cu alte sporturi de echipă, doar de când sunt cu Ioana am trecut la trei, iar în ultima parte a sarcinii ei la patru antrenamente.

Deja simt că e prea mult. Alergarea e uscată, calculată, singuratică, poate cam rapidă uneori și mai lungă decât în trecut. Sunt nostalgic după alergările împreună sau cu mai multe persoane, în care mai socializam și flecăream, un înlocuitor bun pentru timpul petrecut în trecut prin cafenele și baruri la taclale.

i4

Pe măsură ce sarcina avansa și Ioana alerga foarte moderat, desigur fără să forțeze, mi-am dezvoltat o tehnică fartlek de alergare, ce îmbină alergări lente cu altele mai rapide, dar și cu diverse exerciții fizice și așa-numitele speciale. Am făcut asta pentru a fugi împreună, dar și pentru că simțeam nevoia de exercițiu fizic mai intens decât permitea sarcina Ioanei. Îl recomand și altor soți sau prieteni ai vreunei cunoștințe însărcinate.

Tehnicile fartlek sunt variate, fiecare își poate dezvolta stilul său. Eu preferam cu Ioana la o alergare de aproape o oră sprinturi dus-întors de vreo 200-300 de metri la fiecare 7-8 minute. În intervalul de alergare lentă făceam și speciale: genunchi sus, călcâie la șezută, pas săltat etc. Mai încercam și flotări, vreo 3-4 serii de 20, ca să simt că lucrează și brațele, nu doar picioarele, alteori genoflexiuni. La final, făceam mai mult streching ca de obicei, în ritm cu Ioana.

Îmi plac alergările fartlek pentru că tempo-ul variat dinamizează și împrospătează fuga. Accelerația scurtă, de viteză, sub 400 de metri, îndeamnă corpul să lucreze astfel încât să confere volum musculaturii, așa cum alergarea zvântată de fond nu permite. Flotările întăresc partea superioară, așa cum simpla alergare nu o face. Dacă ruperile de ritm și flotările par prea ciudate în oraș pe asfalt, pădurea sau în cel mai rău caz parcul sau stadionul sunt recomandabile.

Mi-e dor să alerg cu Ioana, fartlek sau alergări lente, sporovăitoare. Mi-l imaginez și pe Matei cum ni se alătură dintr-un cărucior cu roți mari pentru hopuri, prin parc, într-un oraș cu trotuare îndeajuns de drepte și de lipsite de mașini ca să putem fugi împreună.

Foto: Ramona Ilea și arhiva personală

Comments

comments

>
Previous post

Recuperare medicală sportivă (P)

Next post

Recomandare: Crosul „Aleargă TU pentru EI!“

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *