“Există viață după alergare, dar este plicticoasă și nu are niciun haz”, scria colegul Grizon în ultimul articol. Am avut ocazia să constat acest lucru pe propria piele, după ce  o ușoară accidentare m-a scos din uz timp de aproximativ două săptămâni, așa cum povesteam cu năduf într-unul din articolele anterioare.

Nici acum nu știu exact ce s-a întâmplat, însă din fericire această pauză forțată a luat sfârșit acum trei zile, iar lucrurile încep să revină la normal și totul e bine în lume din nou.

de Mădălina Amza

Pentru mine a fost prima dată când am trăit simptomele sevrajului după alergare și mi s-au părut chiar mai dureroase decât cele ale sevrajului nicotinic pe care l-am experimentat acum câțiva ani, când m-am lăsat de fumat.

Nu cred că am fost o persoană prea agreabilă în această perioadă. Probabil din cauza energiei neconsumate, m-am simțit și m-am comportat ca un preșcolar cu ADHD. Mi-a fost foarte greu să stau locului sau să mă concentrez la ceva mai mult de 5 minute, spre exasperarea oamenilor care mi-au stat în preajmă.

Perioadele de agitație au alternat cu cele de depresie, în care am stat să-mi plâng de milă pentru ce mi s-a întâmplat, întrebându-mă dacă o să mai alerg vreodată. Pe lângă asta am avut impresia că m-am și ”împlinit” puțin în această perioadă, însă nu am avut cum să verific pentru că am rămas fără baterii la cântar. Tot răul spre bine, pentru că o confirmare a acestui fapt n-ar fi făcut decât să mă adâncească și mai mult în depresie.

Trebuie să recunosc totuși că a existat și o parte bună în toată această situație. În primul rând a fost un prilej să mă odihnesc, mai ales că în alte condiții nu aș fi făcut-o. Se pare că odihna mi-a prins bine, pentru că am observat ceva îmbunătățiri la capitolul viteză.

De asemenea, am folosit acest răgaz pentru a mă întoarce la alte hobby-uri neglijate în ultima vreme, cum ar fi gătitul sau confecționarea de bijuterii. Am încercat să nu îmi ies foarte tare din ritm, înlocuind alergările de dimineață cu plimbări prin parc, hrănind rațele și uitându-mă la alți oameni cum aleargă.

Revenirea am făcut-o în forță. În ultimele trei zile am alergat cam 50 km, cât alergam pe vremuri într-o săptămână. Am decis să închei mai devreme pauza competițională și m-am înscris la Faas Midnight Run, care cred că îmi va trezi amintiri plăcute de la IOR Night.

Am mai adăugat pe lista de maratoane de anul acesta Maratonul de la Comana, care se anunță o competiție destul de inedită. Nivelul de optimism a ajuns la cotele normale și acum pot să mă apuc în sfârșit să mai rezolv din treburile restante.

Însă cel mai important, am constatat că alergarea s-a transformat în timp dintr-o corvoadă într-o necesitate. Nu știu când s-a întâmplat asta, dar nu pot decât să mă bucur și sper să rămână așa până la adânci bătrâneți.

Comments

comments

Previous post

Competiții în luna august

Next post

Raiffeisen Runners. Niște “bucăți”

Madalina Amza

Madalina Amza

1 Comment

  1. coyoty
    august 2, 2012 at 2:23 pm

    Frumoase trairi, microbul alergatului se manifesta mereu la fel, musca si musca si………creeaza dependenta.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *