Am alergat la Cheile Turzii Race, o cursă mică, deocamdată, de familie – vreo 50 de participanți la cele două probe de alergare – fără să forțez și am ieșit pe locul II la cros.
Semi-maratonul îmi părea prea dificil pentru antrenamentele mele de 35 de minute, la vale, prin pădure, din Feleac în Mănăștur, în timp ce vin de la lucru. Așa că am ales doar un tur de Chei prin pădure, unde mă răcoream sau pe pante abrupte, cu un peisaj amețitor pe un soare dogoritor încă de la primele ore ale dimineții.
Inițial, locul II preconizat în timpul cursei m-a înfuriat, mai ales că dacă eram antrenat și dormit în ultimele săptămâni aș fi fost la sute de metri în fața celorlalți alergători.
Sunt și eu schizo, competitiv și amator în același timp, defect într-un noian de dorințe contrarii. Dar încă din timpul cursei m-am dezvățat de propriul ego, am încercat să mă bucur de piedicile traseului, de vertijul fugii abrupte la vale, de alergarea de grup cu ceilalți parteneri, în care ne încurajam și ne ghidam reciproc să nu ne rătăcim sau să călcăm greșit pe stâncile ascuțite.
Dacă unii participanți au observat minusurile reale ale competiției (ca voluntar puneam bandă pe traseu cu o noapte înainte, la ora 22.00!), eu văd, dimpotrivă, potențialul cursei și sper să își păstreze amatorismul în sensul bun al cuvântului. Minusurile se pot transforma și în plusuri.
De exemplu, unde unii vedeau prea puține puncte de hidratare (și eu am avut aceeași impresie!), eu vedeam la al doilea gând dificultatea asumată a unui traseu a cărui diferență de nivel îl face chiar mai greu decât destule competiții din Carpații Meridionali. E un traseu mai apropiat de sky running decât de trail, așa cum ne-am fi așteptat de la Munții Apuseni, mai domoli și înierbați.
Ce presupune acest spirit amator pentru mine? Tendința evenimentelor profesioniste este de a se comercializa și de a obtura aspectele civice ale sportului, așa cum s-a întâmplat în sportul profesionist de câteva decenii. De exemplu, la Cluj, Crosul Happy Moves, sponsorizat de Coca-Cola cu premii mai mari și participanți mai numeroși, s-a desfășurat doar în așa-zisul „Iulius Park” în ciuda sugestiilor făcute de a explora o felie mai mare din Parcul Est – Între Lacuri, care să conducă la noi spații publice și alei pietonale pentru amatorii de mișcare.
Oricum, nici acest așa zis parc al mall-ului, unde pe gazonul verde e deja aprobată, din păcate, o clădire de birouri, nu ar fi existat dacă nu ne mobilizam câțiva din SOS pentru a pietonaliza aleea de lângă lac.
Pentru mine, un alt exemplu și mai ilustrativ de amatorism și civism ar fi voluntarii de la Ratiu Center for Democracy și Fabrica de Timp Liber – Free Time Factory, care au venit pe traseu ca să îi direcționeze, alimenteze, fotografieze și să-i încurajeze pe participanți. În weekend eram doar 12, dar cu răbdare și tenacitate vom fi mulți în timp.
Sunt mândru că de când îmi petrec timpul cu ei au început să alerge mai des, să se dea cu bicicleta pe care unii n-au mai încercat-o din copilărie, să își facă prezentări la ora de biologie despre protestele eco din 2015 legate de despăduririle abuzive, să îmi propună critical mass-uri la Turda etc. Totul într-o joacă serioasă.
Și sper că un astfel de etos „amatoricesc” nu va fi înghițit de evenimentele din ce în ce mai „profi” (profitabile / profesioniste), așa cum s-au transformat multe din competițiile sportive, care folosesc infrastructura publică sau naturală și lozinca sănătății individuale (nu sociale) în scopuri comerciale.
Dar îndârjirea mea civică deveni și ea zaț. Zaț care se scufundă în apa mâloasă și verde a pârâului Hășdate ce traversează Cheile și unde pe o porțiune cât un teren de baschet, în apropiere de traseul pedagogic de escaladă Școala Turdeană, are 2 metri înălțime. M-am lăsat pe spate să plutesc în apa rece a muntelui și am văzut stâncile înalte, norii și soarele care m-au înghițit.
Romanian
English