Info general

Prietenilor mei

Maratonul Piatra Craiului. I se spune simplu, MPC. Mai este o săptămână până la startul ediției cu numărul 8.

MPC

de Cristian Torică

Toată povestea mea cu MPC-ul a început în 2007, când Dana Grădinaru mi-a zis în timpul unei ture prin Bucegi, pe la începutul lui septembrie, despre acest concurs şi de atmosfera frumoasă de acolo. Nu a trebuit să insiste prea mult; iubeam muntele, aveam o condiţie fizică bună (nu cred că îşi are loc aici falsa modestie:-), iar provocările noi mă incită… Toate condiţiile erau îndeplinite.

Au urmat câteva ture în marş forţat pe la munte (un soi de antrenament) şi apoi ziua concursului. Îmi amintesc că era o zi senină şi răcoroasă de octombrie. Nu prea ştiam eu „cu ce se mănâncă” o astfel de cursă, dar adrenalina eliberată în sânge de o nouă provocare (montană) îmi dădea o senzaţie pe care nu am să o uit prea curând.

Puţin după urcarea în satul Măgura întâlnesc doi alergători, cel mai în vârstă îi tot dădea sfaturi celuilalt despre modul de abordare a cursei: „ia-o încet, nu te forţa de la început, paşi mici şi deşi la deal”… Ce să mai zic, părea că ştie ce vorbeşte, aşa că am alergat în spatele lor până undeva pe la Umerii Pietrei Craiului când bateriile mele au spus că e cazul să o las mai moale. Au reuşit să îmi facă în mod indirect abc-ul alergării montane şi în plus m-au surprins cu jovialitatea şi buna lor dispoziţie. Aşa i-am întâlnit prima dată pe Daniel Marc (profu’) şi Dan Spulber. De atunci le caut compania în fiecare an la MPC.

Tot în acel an am mai cunoscut un om care m-a impresionat. Coborând sub ameninţarea unor „cârcei”, de la Șpirlea spre Plaiul Foii, când să sar peste râu inevitabilul s-a întâmplat. Mi s-a pus un cârcel fix când eram în aer, aşa că am aterizat pe malul celălalt în fund. Cu câteva momente în urmă îl depăşisem pe Ioan Neagu, care apoi a ajuns în dreptul meu, s-a oprit din cursă să mă ajute (cred că faţa mea schimonosită de durere ducea cu gândul la o accidentare mai gravă). De atunci întâlnirea cu el a devenit ca un tabiet al fiecărei ediţii MPC.

În 2009 am venit cu gânduri mari. Eram (probabil) în cea mai bună formă de până atunci. Totuşi „universul” a vrut altceva decât ca să-mi îmbunătăţesc timpul. Pentru „a-şi atinge scopul” a trimis ploaie în ziua concursului… multă ploaie, ceaţă şi vreme mohorâtă. Alergam de câteva minute bune împreună cu alt concurent şi ţineam privirea în pământ ca să ne protejăm de ploaie. Nu mult după La Table am ieşit de pe traseu fără să observăm. Până să ne dăm seama şi să reuşim să ne întoarcem au trecut 50 de minute. Atunci am fost supărat de situaţie (cunosc destul de bine Craiul şi mai eram şi la a treia participare). Anul următor, Lucian Clinciu a pus în locul în care noi am ieșit din traseu un buştean mare „cât o zi de post” aşa încât nici „orbii” nu se mai pot rătăci pe acolo.

MPC2

2011 a fost iar unul special la MPC, ca de fiecare dată, prin trăirile pe care le-am avut. Una din ele a fost frustrarea. Anumite conjuncturi au făcut atunci ca antrenamentul să fie extrem de sărăcăcios şi nesistematic, dar nu mi-am pus nici un moment problema neparticipării. Efortul de a urca până la Diana mi s-a părut enorm şi m-a secat de ultimii stropi de energie. Picioarele erau de mult instabile şi genunchii fierbinţi. Trebuie să recunosc că aveam în cap şi ruşinosul gând al abandonului. La coborâre, lipsa de antrenament a mai cerut un tribut, de data aceasta ficatul! Eram oarecum relaxat… nu mai aveam nimic de dat, toate armele şi resursele fuseseră scoase la iveală.

Inspiraţia de moment îmi spune să fac o ultimă forţare pe coborârea spre Colţul Chiliei şi să îl depăşesc pe Paul (i-am aflat numele ulterior). De atunci şi până la finiș distanţa dintre noi nu cred că a fost mai mare de 100 de metri; presiunea oarecum constantă a fost singura mea rațiune de a termina cursa. Fără Paul probabil că m-aş fi aşezat în iarbă şi aş fi cedat comodităţii şi razelor soarelui, care tocmai ieşise din nori.

Am stat de vorbă după finiș dar nu cred că am apucat să îi mulţumesc pe deplin pentru victoria pe care mi-a dăruit-o. O victorie asupra limitelor mele, asupra tentaţiei comodităţii, o victorie a minţii asupra trupului (a fost prima oară când, după ce am trecut linia de sosire, preţ de două minute nu am putut, literalmente, să stau în picioare).

Şi să nu uit, frumoşii „anonimi” care de atâţia ani încoace îşi iau tălăngile şi se „întind” de-a lungul traseului sau ies în porţi şi încurajează participanţii. Voi asocia tot timpul ediţia din 2008  cu grupul de copii de la Şcoala Generală 1 care ne aşteptau la ieşirea din pădure, spre satul Măgura, cu tălăngi, urale şi voie bună. Din acel an povestea se repetă și, deşi elementul surpriză a dispărut, emoţia pe care o simt când trec pe lângă ei este aceeaşi.

„Supliciul” la care îmi supun trupul naşte an de an întrebarea: De ce? Răspunsul meu: pentru că MPC-ul îmi oferă unele din cele mai intense emoţii, pentru că întâlnesc oameni frumoşi, pentru că îmi căleşte psihicul, pentru că mă epuizează fizic! Şi toate acestea condensate într-o singură zi.

Comments

comments

>
Previous post

Cu cauză sau fără cauză?

Next post

Știri pe scurt

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *