O cursă de trei kilometri m-a făcut să mă gândesc la relația mea cu așteptările nerealiste.
Am intrat în programul Raiffeisen Runners cu o întrebare: „Primesc și începători care leșină în buza parcului?”. Întreba adolescenta care a luat nota 2 la toate probele de viteză din liceu; întreba iubitoarea de blaturi însiropate, care n-ar alerga totuși nici până la cofetărie; întreba adultul care a început zeci de abonamente la sală fără să-l bifeze pe vreunul până la capăt, dar continuă să-și cumpere colanți și bustiere într-o veselie.
Astea-s realitățile care m-au adus la primul antrenament pe 4 iunie în Herăstrău, într-o gașcă de vreo 15 oameni. Nu mi-am dezamăgit trecutul: m-am oprit de șase ori în trei kilometri și am terminat ultima.
Începusem ziua deja echipată, cu gândul la nopțile în care dădeam pijamaua pe colanți, că poate-poate mă conving să plec de sub plapumă direct la sală. Mâncasem chinezesc la prânz, vreo două pricomigdale untoase înainte de antrenament și regretasem înainte să deschid sticla de Cola cu care le-am stins pe toate. Avusesem o zi de-a valma, pe care o stăpânisem puțin spre deloc. Simțeam că mă strâng pantalonii (sigur n-ai luat de care trebuie), bustiera (o să regreți că n-ai fost la Decathlon), stomacul (ți-am spus să te oprești la prima pricomigdală) și nu eram deloc convinsă de ce fac când am intrat la metrou spre Aviatorilor.
Știam teoria – ține ritmul tău, nu brava, respirația e foarte importantă, lasă umerii relaxați, balansează coatele, dacă nu poți vorbi în timp ce alergi, las-o mai moale – așa cum știam și că ritmul meu e de țestoasă sau că abia pot să aprob din cap dacă alerg, că încălzirea e un antrenament în sine pentru mine și că n-o să reușesc.
Când unul dintre traineri ne-a chemat mai aproape ca să ne explice traseul, n-am auzit decât „la copac, e unul singur, n-aveți cum să-l ratați”. Vorbea despre capătul primului kilometru și jumătate, un trunchi de copac în mijlocul aleii pe care trebuia să facem cale întoarsă. Părea lung și departe, deși era doar jumătate.
Am început să alerg fixându-mi câte un reper în dreptul căruia urma să cedez: o bancă, un banner publicitar, o bicicletă de copil. Alergam în același ritm cu încă trei tipe – două dintre ele vorbeau despre muncă și cât de important e să ai un hobby dincolo de ea –, așa că după trei dăți în care n-am avut dreptate și nu m-am oprit, am început să mă destind. Cum ar fi să nu mă opresc deloc trei kilometri? Cum ar fi să am această revelație demnă de cărți cu sportivi? Cum ar fi s-o transform apoi în speech motivațional?
Pentru că mintea mi-o luase pe cărări, corpul s-a dus după ea. Fiecare gând parcă adăuga câte un disc de fontă pe gleznă, apoi pe gambă, apoi pe genunchi. Apoi m-am oprit. Obrajii ardeau, tâmplele se încinseseră, inima devenise un ghem din mohair țepos și urcase până în gât. Simțeam că nu mai pot să ridic tălpile de pe sol, că genunchii alunecă în față.
Așa că am continuat să merg gâfâind, să-mi storc bretonul de transpirație și s-o iau de la capăt. Revenisem în default mode, la scenariile în care era de așteptat să mă opresc, și nu doar o dată, în care pe mine urma să mă aștepte toată gașca pentru stretching, în care surpriza era că n-am abandonat într-un tufiș – adică gândurile familiare, pe care le știu și cu care mă salut tovărășește, care mă trec din deadline în deadline și care mă aduc șontâc-șontâc, la finish line.
M-am oprit de trei ori până la jumătatea traseului și încă de trei ori până la final, iar ultimii 300 metri de pe platou m-au făcut să mă gândesc la relația mea cu scepticismul. Dacă am nevoie să mă gândesc că n-o să reușesc, dacă vreau să se întâmple?
Nicoleta Rădăcină este reporter DoR. Anul acesta, alături de alte două colege, va documenta ediția a IX-a a programului Raiffeisen Runners. Și, desigur, va alerga primul său semimaraton.
Romanian
English