Nu e deloc vorba de clișee aici. Se poate însă ca, în ciuda unui trecut deloc sportiv, să începi să descoperi bucuria mișcării, să alergi puțin mai mult și un pic mai repede, cu fiecare zi care trece. Nu e ușor, desigur, dar nici imposibil. Paula Stoica, din cadrul programului ”Primul Maraton – Raiffeisen Runners”, o dovedește.

Paula1
”Nu mă pot mândri cu un istoric sportiv. Spre ruşinea mea pot spune chiar că în liceu am fost „scutită” la sport. Prioritară la vremea respectivă era şcoala şi, cumva, cele doua activităţi păreau că se exclud. În plus, niciodată nu am considerat că am ”materialul genetic” necesar sau capacitatea de a face sport.

Orice activitate sportivă în care mă implicam presupunea din partea mea un efort mult mai mare decât al colegilor sau prietenilor.

Am descoperit plăcerea de a face sport destul de târziu, abia în urmă cu doi ani, împinsă de la spate de dorinţa de a slăbi. Deşi alergarea nu era printre activităţile mele preferate (pentru că nu puteam să alerg nici măcar 1km fără să-mi pierd suflul), am inceput să merg la sală de patru ori pe săptămână.

Dar s-a întâmplat să mă ”întâlnesc” cu programul ”Primul Maraton”. Am auzit prima dată despre asta acum patru ani, de la un fost coleg, care intrase in program. La momentul respectiv totul îmi părea o nebunie. Nu inţelegeam de ce, dar mai ales cum e posibil să parcurgi distanţe atât de lungi în alergare. Nu aveam repere legate de numărul de km, însă mă puteam raporta la timpul petrecut.

Nu întelegeam cum poţi alerga timp de 4h-5h fără oprire, dacă nu faci sport de performanţă sau fără un istoric sportiv în spate. Apoi, în următorii trei ani, am cunoscut şi alţi colegi care au intrat în program şi au terminat maratonul, am fost să-i susţin, am început să simt adrenalina pe care oPaula simţeau ei, bucuria de final, am văzut frumuseţea oamenilor care alergau, diversitatea lor, mi-a plăcut solidaritatea celor din competiţie…

Pe scurt, „m-a prins microbul”, dar în continuare părea un obiectiv intangibil pentru mine. Decizia de a intra în program a fost una de moment, la graniţa dintre curaj si inconştienţă. Mi-am zis că voi compensa lipsa condiţiei fizice prin voinţă și disciplină și n-am mai stat pe gânduri.

Mă aşteptam să-mi fie greu, incredibil de greu şi să am momente de cumpănă, să mă tenteze să revin la o ţintă ceva mai accesibilă pentru nivelul meu. Asta pentru că mi-am propus direct maratonul. Am avut dreptate în ceea ce priveşte prima parte. Mi-a fost de multe ori incredibil de greu, dar fiecare alergare finalizată mă făcea să-mi doresc şi mai mult să particip la maraton. N-am ezitat niciun moment.

Mă aşteptam să cunosc oameni frumoşi şi aşteptările mi-au fost cu mult depăşite. Mă bucur şi mă simt onorată că am avut ocazia să-mi petrec vara alergând cu ei (… ma rog, de cele mai multe ori, în urma lor 🙂

Momente de neuitat? Alergarea de 24km mi-a rămas în minte. Trecusem de piatra de hotar a km 21 (de la care era clar pentru mine că nu mă mai pot întoarce la o ţintă a semimaratonului), eram foarte obosită, dar totuşi cu zâmbetul pe buze pentru că știam că tocmai alergasem un semimaraton.

La km 23, Oana Solomon m-a întreabat dacă vreau „să merg în Divertiland”. Nu știam exact care e metafora pentru Divertiland, dar am intuit că e o idee proastă să spun ”da”… Oricum, îmi era destul de greu să articulez ceva. Probabil o combinație între tăcerea mea şi zâmbetul care îmi rămăsese pe faţă au indus-o pe Oana în eroare şi a schimbat traseul, îndreptându-se spre o pantă. Oricine ar vedea panta aceea, de vreo100 metri lungime, probabil că ar începe sa râdă…

Dar, după 23 de km alergaţi, când ştii că mai ai resurse pentru fix 1km şi niciun metru mai mult, a fost ”cireașa de pe tort”, dar în sens negativ. A fost cel mai lung kilometru alergat până atunci, dar tonusul pe care îl avea Oana m-a facut să trag de mine şi chiar să sprintez pe ultima sută de metri. De fapt, nu ştiu cum se vedea din exterior, dar în mintea mea a fost sprint 🙂

Pînă acum am înțeles câteva lucruri. Le-aș menționa ca o listă:
– ”Primul Maraton” m-a făcut să înţeleg că există viaţă şi sâmbătă, înainte de 8am. 🙂
– Am ajuns să evaluez o alergare de 12km ca fiind o alergare scurtă.
– N-am crezut că o să ajung să răspund la întrebarea: „Ce facem vineri seară?” cu „Eu vreau să fiu în pat la ora 21, mâine am alergare lungă”.
– Nu mi-am imaginat că în concediu mă voi trezi la 6 am şi voi alerga pe unde mă duce drumul, până îmi strigă GPS-ul că am parcurs kilometrii din program şi, la întoarcere, să constat că restul grupului încă doarme.
– Am ajuns să mă cunosc mai bine şi am înţeles că după „nu mai pot” există de fapt ”mai pot încă foarte mult”.
– Mi-am întărit convingerea că voinţa şi disciplina pot compensa lipsa unui istoric sportiv”.

Foto: Ștefănel Vlad și Alerg.ro

Comments

comments

Previous post

Maratonul Internațional București. Noutățile

Next post

Știri pe scurt. Mondiale și nu numai

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *