Sâmbătă la ora 7:00 în Parcul Herăstrău încă bubuie cluburile de pe malul lacului. Tot atunci, apar timid, primii oameni care își plimbă câinele. La statuia Charles de Gaulle, în ultima zi de august, 12 membri ai echipei Raiffeisen Runners își fac încălzirea. E o dimineață importantă pentru că au de alergat 28 km și de aici începe “necunoscutul” pentru mulți dintre ei. Unii au mai alergat semimaratoane, alții au trecut cu bine pragul de 24 km de acum două săptămâni, dar la 28 n-a mai ajuns nici unul. Sunt ultimele săptămâni de antrenament înainte de Primul Maraton.

28

de Ana-Maria Ciobanu

Ne încălzim fără prea mare tragere de inimă și Oana Badea ne impulsionează să fandăm și să ne întindem. Teodor face fotografii și mulți glumesc că fețele de dinainte de antrenament vor fi cu siguranță mai arătoase decât cele de după. După o săptămână cu muncit până pe la 21:30, nu mă simt prea în formă. Aseară mi-am promis că o să adorm cel târziu la 22:30 și m-a prins ora 1:00 revăzând câteva episoade din Modern Family.

Aveam mintea plină de griji și încercam să o golesc cu seriale, dar n-a mers. Când a sunat ceasul la 6:00, pentru o clipă m-am gândit că somnul de weekend e mai important decât antrenamentul. Apoi m-am târât spre bucătărie și am băut cu greu vreo trei pahare de apă. Tot cu greu am mestecat trei biscuiți și două banane.

Alergasem 24 km fără prea mari greutăți și eram sigură că pot să ajung și la 28. Nu neapărat în dimineața asta în care gândurile îmi zburau numai la pernă.

Prima tură de 8 km a curs bine.  Abia pe ultimele sute de metri am redus un pic ritmul și am scos un timp de 52 de minute, sub cel de 56 pe care îl scot de obicei. Eram ultima din grup. Când am ajuns la jumătatea celei de-a doua ture, deja îmi spusesem în gând: “după ce ajung la 16, mai am o tură de 6 km și gata!”; “sunt ok și 22 km, nu e o tragedie dacă mă opresc”, “la cât de obosită sunt, e remarcabil că am ajuns și până aici, n-are rost să trag de mine” și tot așa.

Îmi era o foame de lup și am devorat câteva sărățele împărțite de Marian la momentul oportun. Încercam să calculez într-una cât mai am, cât am parcurs, ce ritm am scos și, deși n-am fost niciodată bună la matematică, mă enervam că nu-mi ieșeau socotelile. Nu mă durea nimic, aveam capul plin și nu reușeam să-l golesc și să ajung la starea aia frumoasă când nu te mai gândești la nimic și alergi de plăcere. Nu simțeam nici o bucurie. Mă gândeam numai la cât mai am până se termină. Butonam ceasul  cu cronometru într-una și-mi verificam pulsul din cinci în cinci minute, de  plictiseală.

M-am bucurat când Zsolt, Cosmin și alți alergători din echipă m-au depășit zâmbitori apropiindu-se de finalul cursei, dar zâmbetul mi-a trecut repede când mi-am amintit că mai am încă o tură de 6 km până să pot să spun și eu “gata”. Și atunci, m-am hotărât definitiv: “o să abandonez”. Am urcat podul dinainte de Aleea trandafirilor și am simțit fiecare bucățică de piatră cubică sfredelindu-mi articulațiile și nervii, apoi i-am spus lui Marian că n-am energie și mă opresc la 22 km. “O să încerc din nou săptămâna viitoare. În concediu.”

Aveam mâinile umflate și abia mai strângeam pumnii și începusem să văd cu pete albe. Când am ajuns lângă banca de unde pornisem cu toții la 7 dimineața și le-am spus colegilor că mă opresc, cu toții mi-au zis că o să-mi pară rău, ca mai e puțin, că pot. Mă simțeam tare prost repetând că nu mă simt prea bine, că nu mai am energie. N-am avut curaj să spun că nu mai vreau, deși cam asta simțeam: că nu mai vreau să fac niciun pas. Oana Badea a insistat că e păcat, m-a rugat să merg puțin, apoi să reiau. “Vrei să merg cu tine?”, m-a întrebat și n-am putut să spun nici da, nici nu. Dacă venea cu mine, eram “obligată să alerg”. Dacă nu venea cu mine, cel mai probabil renunțam din nou.

Am mers până aproape de centrală și nu-mi venea să cred că înaintez când, cu câteva clipe în urmă, m-aș fi întins în iarbă și acolo aș fi rămas. Nu știu cum, am început să vorbim de escaladă și Oana îmi povestea cum și-a rupt piciorul, cum pentru că e mică de înălțime se trezea mereu în situații în care era blocată în perete și nu ajungea la prizele care erau atât de la îndemână pentru ceilalți, cum a urcat pe Mont Blanc cu o prietenă după ce s-au antrenat alergând în Herăstrău, cum prietenei i-a inghețat corneea, cum nu s-a prins pioletul bine în zăpada pudrată. Conversatia era placuta si as fi vrut sa o intreb atatea, dar mintea nu-mi dadea pace. “Trebuie să merg. Trebuie să mă opresc. Nu mai pot să alerg nici doi metri”.

În apropierea podului cu cale ferată, am mai mers puțin și au început durerile: vârfurile degetelor parcă erau zdrobite, înțepături în zona inghinală, furnicături în pulpe. “La veverițe”, cum numește Oana zona  de lângă terenul de golf, m-am bucurat că reîncepusem alergarea pentru că durerile parcă amorțeau când mă mișcam mai cu spor.

“Aș vrea să mă opresc”, i-am spus din nou pe la jumătatea turei de 6 km, deși îmi era incredibil de rușine. “Nu te las”, mi-a răspuns serioasă. “Când ai alergat prima oară cu noi, ai alergat mai mult de 3 km. Gândește-te că acum mai ai mai puțin ca atunci”.

Vedeam ca prin vis prima tură de alergare în grup, copacul care marca cei 3 km, banca la care ne-am oprit cu toții, care mai roșii și mai obosiți, care mai relaxați. Îmi aminteam discuțiile despre ce ne așteaptă, despre cum unii dintre noi nu-și imaginau că vor putea să alerge 10 km și mă minunam că tocmai parcursesem vreo 25 km.

Când mai aveam câteva sute de metri, iarăși am spus: “De aici aș vrea să merg”. “Nu se poate. Nu te las. Te împing dacă e nevoie”, a venit calm răspunsul și m-am văzut înaintând ca prin apă până la finish unde colegii mei se pregăteau de poza de final.

Au fost atât de drăguți încât au aplaudat când m-au văzut împleticindu-mă până la ei, după mai bine de trei ore de chinuială. Am zâmbit de multe ori tâmp, dar cred că nimic nu bate fața mea de sâmbătă.

Fără Oana, n-aș fi reușit să termin cu bine antrenamentul. A fost strict meritul ei și mă bucur că a tras de mine. Acum știu că m-am autosabotat când mi-am spus că pot să mă opresc și la 22km. Sunt hotărâtă să pornesc mai senină în următoarele alergări și să-mi găsesc modalități mai plăcute de ocupat mintea pentru că mi-e clar că așa n-am șanse să termin maratonul. Acum vreo două luni, spunea Marian că trebuie să ne “împrietenim” cu noi și mă gândeam că n-o să fie greu să-mi țin mintea limpede. Abia acum înțeleg că trebuie să lucrez mult mai serios la asta.

Foto: Teodor Tănăsescu

Comments

comments

Previous post

Locul României în lume...

Next post

Știri pe scurt. Toamna are...

Alerg.ro

Alerg.ro

4 Comments

  1. septembrie 6, 2013 at 9:17 am

    Care a fost traseul pe care ati alergat de au iesit 28km?

  2. septembrie 8, 2013 at 5:34 am

    S-a alergat in Parcul Herastrau. Este un traseu prin exteriorul parcului (se trece pe sub podul de cale ferata si se alearga pe trotuar pe linga Casa Presei-Arcul de Trium-statuie de Gaulle si se intra in parc, apoi se continua pe conturul lacului) care are circa 8 km. Traseul clasic, pe aleea de pe marginea lacului are circa 6 km. Doua ture mari si doua ture mici au insumat aproximativ 28 km.

  3. […] Marian Chiriac în Raiffeisen Runners- 28 km […]

  4. […] Și în acest an, o numeroasă echipă Raiffeisen va participa la Maratonul Internațional București. Din cei 18 alergători, care s-au pregătit timp de patru luni pentru prima lor cursă, cei mai mulți vor încerca să termine maratonul. Mai jos, imagini de la antrenamentul de 28 km. […]

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *