Printre așa numiții demoni ai alergării, cei care apar inevitabil și uneori îi înfrunți cu bine, alteori nu, se află și frica.

Frica de eșec, frica de necunoscut, în stare amorfă, viscerală, ori difuză, dimpotrivă. Frica de durere, frica să nu te faci de rușine, frica precum o gheară ce ți se înfinge dureros în corp, dar mai ales în minte.

”Dumnezeule, de ce fac eu asta? Nu pot respira, îmi ard plămînii. Mă dor picioarele. De ce? De ce mă chinui? Vreau să mă opresc. Nu mai pot”.

Fuga e un instinct primar, de care mulți am uitat sau pe care îl ignorăm. Simplificînd, acum multe mii de ani, strămoșii omului trăiau într-un mediu unde trebuia să ucizi pentru a supraviețui. Totul depindea de viteza de reacție, de capacitatea de a fugi – dacă e cazul – din calea unui pericol sau, dimpotrivă, de a fi capabil să îți urmărești prada/hrana. Toate aceste senzații, tot acest amalgam de reacții la stres și frică, sunt încă înmagazinate în creierul nostru limbic, instinctiv sau reptilian, cum vreți să îi ziceți. Sunt acolo și, cînd și cînd, ies la iveală.

Ies la iveală inclusiv în cazul în care omul modern începe să… alerge. Desigur, alergarea nu e o fugă. Alergarea – pentru cei mai mulți dintre oamenii moderni – e mai curînd un exercițiu de reînvățare a mișcărilor naturale, de reîmprietenire cu corpul, de redescoperire a posibilităților (unii le numesc limite) interne. Pentru mulți e mai curînd o luptă: cu timpul, cu propriile inerții, cu alții (în căutarea unei glorii efemere).

Frica e o constantă în mintea cuiva care aleargă. Fie că e începător – și se teme, de exemplu, că trebuie să depășească un anumit prag de efort – fie că e mai experimentat și se teme de durere ori are o anxietate legată de modul cum se va descurca într-o competiție, să zicem.

”Drace, de ce fac eu asta? Abia mai pot respira, mă dor toți mușchii. De ce? De ce mă chinui? Trebuie să mă opresc. Nu mai pot”.

Creierul alergătorului emite invariabil semnale de alarmă. Efortul prelungit, intens, durerea sunt percepute ca factori negativi și atunci – în fața unei amenințări confuze, dar iminente – se secretă în exces hormonii de stres (cortizolul, adrenalina, noradrenalina), care pe termen scurt au efecte serioase asupra metabolismului: uzează inima și vasele de sînge, destabilizează nivelul glucozei din sînge, afectează memoria, atenția. Pe termen lung pot afecta grav sănătatea fizică și mentală.

Ce e de făcut? Trebuie să intervină partea ”modernă” a creierului, cea care analizează, conștientizează și propune soluții pentru rezolvarea acestei situații de criză. Pe scurt, trebuie asumată și depășită starea de frică. Lăsată în spate. Acest lucru este cu atît mai ușor, în cazul alergătorilor cel puțin, cu cît ești mai experimentat și cu cît ai o capacitate de a reacționa și de a te adapta situației existente.

”Hei, trebuie să continui. Pot să ajung pînă la copacul din apropiere. Și, nu, nu o să mă opresc. Alerg, alerg în ritmul meu și nu mă opresc”.

Și la urmă, la finalul unei curse, vei vedea că apar alți hormoni . Care nu mai sunt generați de frică, ci au la bază un sentiment dureros-intens de bucurie. Dar despre asta, altă dată.

PS – Rîndurile de față sunt dedicate alergătorilor începători – celor din programul Raiffeisen Runners, printre altele – și care se confruntă cu frici în fața unui nou prag. Pentru unii poate fi pragul trecerii de la alergarea a 4km la cea a 7km. Pentru alții, distanțele sunt diferite. Oricum, frica e prezentă și nu trebuie negată, ci îmblînzită. Poate precum  vulpea l-a învățat pe Micul Prinț că se îmblînzește: cu răbdare, prin crearea unor rituri (de împodobire a sufletului), prin împrietenire.

Comments

comments

Previous post

Tricoul de alergare. F-Lite Megalight 140

Next post

Pe scurt. Planuri FRA și mondialele 24h

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *