Arta fugiiPrimul Maraton

Raiffeisen Runners. Gata de start

În iunie am început antrenamentele pentru Maratonul Internaţional al Bucureştiului alături de echipa Raiffeisen Runners. Între primii trei km pe care i-am alergat împreună şi cei 32 reuşiţi la mijlocul lui septembrie, stau patru luni de antrenament. Cu toţii am învăţat multe despre noi pe drumul ăsta.

raiff

de Ana-Maria Ciobanu

Alergam cu ochii în pământ pe lângă aleea Trandafirilor din parcul Herăstrău şi încercam să alung gândurile cu care mă luptam de vreo 40 de minute: să renunţ, să mă opresc, să mă întind în iarbă. Alergasem aproape 22 de km şi mai aveam încă 6 până să ating pragul de 28 de km programat pentru antrenamentul de pe 31 august. Încheiasem o săptămână cu somn puţin şi multe deadline-uri şi a doua zi plecam în concediu. Tot ce-mi doream era să opresc chinul la care mă supuneam şi să-mi arunc colanţii lungi cu care mă îmbrăcasem la şase dimineaţa, buimacă de somn şi convinsă că o să-mi fie frig.

Când am ajuns la banca de unde pornisem cu toţii la 7 dimineaţa şi le-am spus colegilor din echipa Raiffeisen Runners—care deja îşi terminaseră antrenamentul cu bine—că vreau să mă opresc, n-au vrut să mă lase. Am încercat să-i conving pe rând că mă doare în piept, că mi-e greaţă, că ameţesc, dar nu funcţiona. Simţiseră şi ei toate lucrurile astea, ştiau că pot fi depăşite şi ştiau că satisfacţia de la final nu se va compara cu nimic.

                                                                                                           ***

La început, 25 de doritori s-au înscris anul ăsta în programul „Primul Maraton”, cei mai mulţi fiind hotărâţi să alerge 42.195 km.  Voiau să-şi depăşească limitele, să slăbească, să-şi îmbunătăţească starea de sănătate, să-şi demonstreze că pot. Eu voiam să văd dacă pot şi nu m-ar fi supărat nici dacă reuşeam să scap de câteva kilograme. La începutul lunii iunie, fiecare am primit un program de antrenament personalizat.

Când am deschis excelul care includea şi un grafic în două culori—albastru pentru kilometrii executaţi şi roşu pentru kilometrii propuşi—m-am bucurat că începeam cu o alergare de 3 km (distanţa pe care obişnuiam să alerg de două-trei ori pe săptămână) şi m-am temut pentru finalul primei săptămâni când trebuia să parcurgem o tură de lac în parcul Herăstrău, adică 6 km. Apoi am început să dau scroll şi să mă sperii de fiecare prag pe care urma să-l atingem în duminicile următoare: 10, 12, 15,16, 20, 24, 28, 32. Urma să ne antrenăm de trei ori pe săptămână, cu o alergare pe cont propriu, un antrenament de grup la stadionul de atletism  Iolanda Balaş şi o alergare lungă în weekend.

Pe 10 iunie, în faţa statuii Charles de Gaulle din parcul Herăstrău, 14 membri ai echipei Raiffeisen Runners şi-au făcut încălzirea. Era primul antrenament oficial din cele 51 programate pentru următoarele 17 săptămâni şi eram cei mai mulţi prezenţi  la un antrenament din cadrul proiectului “Primul Maraton“, ajuns la a III-a ediţie. Împreună am alergat 3.2 km, fie cu respiraţia tăiată, fie cu uşurinţă, în funcţie de gradul de pregătire al fiecăruia. Cei mai experimentaţi alergaseră deja semi-maratoane şi abia aşteptau intensificarea antrenamentelor şi creşterea numărului de kilometri, ceilalţi glumeau sau discutau timid despre “ce ne aşteaptă”. Câteva voci spuneau că probabil vor renunţa când distanţele vor deveni “imposibile”.

SONY DSCSăptămână cu săptămână, am trecut cu bine de prima tură de lac, apoi de două ture de lac şi, după o lună de antrenamente, am ajuns la 15 km. Eram mândră de mine şi nu-mi venea să cred că am ajuns până aici, cu relativă uşurinţă. Ca şi alţi colegi din echipă, simţeam o schimbare de mentalitate. Indiferent câte greutăţi apăreau pe parcursul unei zile, când ajungeam la antrenament mintea se relaxa şi invariabil plecam spre casă senină. După fiecare alergare lungă, un val de bine mă cuprindea şi mă lăsa cu un zâmbet mulţumit pe care-l purtam ore bune. Cu fiecare prag kilometric pe care îl depăşeam, dobândeam o mai bună perspectivă de sine. Un coleg spunea pe bună dreptate că „dacă eşti suficient de consecvent pe o idee, poţi să avansezi dincolo de ceea ce te aştepţi să fie capătul”.

Dacă înainte de programul Primul Maraton, mulţi dintre membrii Raiffeisen Runners nici nu se cunoşteau, acum când se întâlneau accidental la serviciu, stăteau la poveşti de parcă ar fi fost prieteni de ani buni. Vorbeau despre cum mergeau antrenamentele individuale, cum stau cu energia, timpi scoşi şi măreaţa „senzaţie de după alergare” de care toţi se bucurau. Se simţeau mai optimişti şi mai senini ca la debutul programului, nu se mai enervau pentru orice amănunt, iar stresul de peste zi se topea şi se transforma în energie. Deşi fiecare avea ritmul lui şi în alergare se distanţau rapid unii de ceilalţi, s-au legat prietenii şi întotdeauna s-au strigat încurajări când vreunul dintre noi simţea că nu mai poate şi se gândea să renunţe.

Abia după prima lună de antrenament, am început să înţeleg importanţa celor trei cuvinte pe care le-am tot auzit de la traineri încă de la debutul programului: odihnă, alimentaţie, disciplină. Îmi imaginasem în mod greşit alergarea ca pe un joc în care pragurile de kilometri devin nivele care te fac mai puternic şi singura direcţie în care poţi să mergi e în sus. Ignorasem importanţa somnului şi nu excelam nici la capitolul hidratare, spre deosebire de mulţi dintre colegii mei care înţeleseseră lucrurile astea mult mai repede şi aveau mese şi porţii de apă regulate. Mă gândeam că dacă pot să alerg 12 km, un antrenament de 8 km nu-mi va pune probleme şi am fost extrem de surprinsă când după o “banală” tură de lac aproape nu mai aveam suflu.

Disciplina s-a insinuat treptat şi de nevoie. Am simţit ce înseamnă să ratezi un antrenament, să nu bifezi o etapă şi să crezi apoi că-ţi poţi „păcăli” corpul să dea randament. Am renunţat la ieşiri cu prietenii pentru că a doua zi aveam antrenament, am alergat în concediu când toţi cei dragi se relaxau la plajă şi am plecat în deplasări cu echipamentul după mine. Abia când am făcut această schimbare am început să mă bucur cu adevărat de evoluţie, să-mi ascult corpul, să observ progresul şi să înţeleg ce-mi spuneau prietenii care trecuseră deja prin asta: “pentru a termina un maraton trebuie să-ţi schimbi corpul şi mintea”.

Antrenamentele au fost centrate pe obişnuirea organismului cu efortul de lungă durată, dar şi pe antrenarea minţii. Când ai de alergat cel puţin două sau trei ore, trebuie să fii pregătit să-ţi ocupi gândurile. Dacă primii km îi alergi senin, hotărât să termini cu bine, când oboseala şi plictiseala îşi dau mâna, nici adunatul şi scăzutul minutelor sau distanţelor, nici număratul bicicliştilor sau al câinilor, nici trecerea în revistă a treburilor rămase nefăcute la serviciu nu pot să se lupte cu gândul care se înfiripă şi se îngroaşă tot mai mult: „renunţă!”.  Eşti singur în hăul care se cască şi numai de tine depinde să te prinzi de marginea prăpastiei, să te încordezi şi să ieşi la lumină.

Uşor-uşor, am învăţat să ne bucurăm de dimineţile de weekend când veveriţele se plimbau pe aleile din parcul Herăstrău, de pescarii de pe malul lacului care scoteau sub ochii noştri câte o captură mai serioasă şi mai ales de prilejul de a fi singuri cu gândurile noastre, de a ne asculta, de a ne “împrieteni” cu noi înşine. Schimbam zâmbete cu alţi alergători, ca într-un club secret al celor care înţeleg că poţi să te trezeşti sâmbăta la 6:00 şi să fii fericit că pleci la antrenament. Cu gândul la bucuria de la final, ignorând durerile şi oboseala, nu ne-am oprit. Satisfacţia reuşitei a fost întotdeauna mai mare decât senzaţia că ne întindeam gambele pe un pat de cuie, sau că păşeam pe un covor de cioburi.

                                                                                                                     ***

ScariCeasul gri cu cronometru arăta că începusem antrenamentul în urmă cu trei ore. Oana Badea mergea calmă lângă mine şi-mi povestea de munte şi escaladă. Simţeam că e hotărâtă să nu mă lase să abandonez şi căutam în mine resurse să nu o dezamăgesc, dar cu fiecare pas care ne apropia de centrala de apă – locul de unde promisesem că reiau alergarea- mă temeam. Când am ridicat coatele şi am început să alerg uşor, am fost uimită că mai pot.

În ziua aceea m-am mai oprit de două ori până când am reuşit să înconjor încă o dată lacul Herăstrău şi să parcurg cei 28 de km ai antrenamentului, dar când am terminat, echipa Raiffeisen Runners m-a aşteptat zâmbind la fotografia de grup. Eram convinsă că toţi au plecat deja acasă, dar erau acolo cu bucurie în ochi- pentru reuşita lor, dar şi pentru că, mulţumită lor, simţeam şi eu euforia care te cuprinde după ce ai terminat cu bine o alergare lungă.

Două săptămâni mai târziu, când a venit vremea să alergăm 32 de km (cel mai lung antrenament din program), nu mi-am mai spus că vreau să renunţ, nu m-am mai întrebat dacă o să pot. M-am bucurat de fiecare km şi am ştiut că dacă o să reuşesc să-mi păstrez energia asta până în ziua maratonului, 42.195 km nu vor fi imposibili.

Pe 6 octombrie 2013, a treia şi cea mai numeroasă echipă Raiffeisen Runners va lua startul la Maratonul Internaţional Bucureşti: Monica Teodorescu, Dana Drăgoi, Bogdana Diaconu, Teodora Șaguna, Cosmin Tronaru, Zsolt Sipos, Florin Cazan, Doru Gavrilă, Alex Ghemu, Teodor Tănăsescu,  Dragoș Badea şi Andrei Mihai vor alerga în proba de maraton, iar Elena Baidan, Luminița Anghel, Andrada Tănăseanu și Emil Șoucaliuc în cea de semi-maraton.

Unii se tem de „lupta cu sine” pe care simt că vor trebui să o poarte, alţii sunt îngrijoraţi să nu îşi epuizeze resursele înainte de finish, să nu se lase induşi în eroare de adrenalina şi atmosfera competiţiei, să nu se accidenteze. Mă tem şi eu de toate lucrurile astea, dar sunt sigură că dorinţa de a ne număra printre cei puţini care pot spune că au terminat un maraton, va fi mai puternică decât orice frică. Sunt şi voci care spun senin: „Nu mă tem de nimic, ştiu şi simt că pot face faţă cursei”. Obiectivele noastre diferă—de la „să termin în sub patru ore” la „să termin.”—însă sunt la fel de importante pentru că toate ascund patru luni în care am muncit cu noi şi am alergat un total aproximativ de 475 km.

Planurile post maraton ale echipei Raiffeisen Runners 2013 variază. Unii îşi doresc să se antreneze în continuare pentru probe de semi-maraton şi să-şi îmbunătăţească timpii, alţii ar vrea să facă trecerea spre maratoane montane şi ultramaratoane sau să alerge maratonul din Paris. Eu sper să nu pierd consecvenţa şi voinţa pe care le-am dobândit în aceste patru luni şi să învăţ să le folosesc şi pe alte planuri. După ce am alergat 32 de km, în timp ce- mi ungeam genunchii cu un anti-inflamator, m-am gândit pentru o clipă că după ce alerg maratonul nu aş vrea să mai trec o dată prin asta. Apoi mi-am amintit câtă bucurie şi linişte mi-au adus antrenamentele şi mi-am dat seama că va fi imposibil să nu-mi doresc să o experimentez din nou.

Ana-Maria Ciobanu este jurnalist la ”Decât o Revistă” și pe 6 octombrie aleargă prima sa cursă de maraton.

Comments

comments

>
Previous post

Surprize, surprize. Cu cine te poți întâlni la o alergare

Next post

Maratonul Internațional București. Câștigătorii

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *