Barierele cad una după alta. Numărul de bazine parcurse crește constant, însă nu și lungimea lor. Înot tot mai mult, dar deloc mai bine. În rest, școlarii (de fapt părinții lor) ba chiar și aerul sunt principalele motive de enervare ale săptămînii. Așadar, un soi de jurnal de alergător urban, în intervalul 26 septembrie – 2 octombrie 2016.
Luni
Somnul dispare uşor, noaptea este prietena mea, bicicleta zboară până la bazin, mă înfior uitându-mă prin geam la apa albastră, mă simt ca o fetiţă cu chibrituri care totuși primeşte acces în interior, nu ca în basmul lui Andersen. Norocos, ce să zic.
A dispărut un culoar. Mă rog, a dispărut banda de delimitare, aşa că acum primul culoar are lăţime dublă, vreo 3 m. Este liber, de curiozitate mă bag pe el, imitaţia mea de înot în ape deschise, ia să vedem cum e.
Ştiam dinainte, e naşpa, nu prea ţin linia dreaptă, zici că mă duc curenţii din Canalul Mânecii.
Punctez lejer prima încercare de 15 bazine, sunt o fiară acvatică, limita mea este cerul (?!, mă rog nu am găsit altă comparaţie nautică), mi se poate spune Sharky, doar de către prieteni, pentru ceilalţi sunt domnu’ Sharky.
Merge binişor, până îmi luxez simultan un umăr, stângul,care rezonează pe o diagonală nefericită cu un muşchi femural, un aductor, ceva, care pişcă neplăcut, ca o arsură.
Continui precaut până la 98 de bazine, o oră.
Marţi
Dând mai crăcănat din picioare, că simt al naibii muşchiul ăla, fac aceleaşi 98 de bazine, life is good.
Miercuri
Mă enervez şi merg încă un pas înainte, 18 bazine consecutive în craul, 360 m. Mai mergeau încă 40m, dar vreau să îmi rămână plăcerea aşteptării prelungite şi a câştigului muncit. Încet-încet. Ca să mai sparg o barieră fac 99 bazine, acolo, să fiu aproape de sută.
Joi
Dacă tot am primit un film demonstrativ, ia să îmi fac şi eu un nou film, să văd cam cum mai merge în realitate înotul meu, nu cum mi se pare mie.
Am culoarul meu, am trepied, aparatul de fotografiat înregistrează maxim 28 minute, deci va trebui să îl repornesc ca să înregistrez toată distracţia.
Se alege praful de filmarea mea. Am emoţii, este stupid, dar am emoţii. Mă grăbesc, pleoscăi apa, pufnesc, este prima oară când îmi pun aiurea ochelarii şi îmi intră apă la greu, de trebuie să mă opresc şi să îi re-aranjez.
Deja sunt nervos şi supărat pe mine, pe culoarul de alături aterizează un nou înotător, se pare că vrea să îmi canalizez spre el toate nemulţumirile matinale. Masiv, sare în apă cu o burtă enormă, înoată voiniceşte jumătate de bazin, făcând valuri de sărea peştii pă maluri, oboseşte, trece în bras etc. Toate bune, treaba lui, dar are de demonstrat ceva, nu ştiu ce, şi îmi strică aranjamentul de inele cu care ţin eu socoteala numărului de bazine (la separatoarele alea de culoar).
Dislocă cea mai multă apă din câţi înotători am văzut pe acolo, se alege praful de numărătoarea mea, mai avem şi o atingere care mă enervează. Când îmi strică numărătoarea a treia oară o las baltă, o să înot o oră şi cu asta basta.
Mă apucă spumele, îl înţeleg pe deplin pe Arhimede, “nu-mi atinge cercurile!”, chiar dacă replica asta l-a costat cam mult pe Arhimede. Dacă aş avea o cange aş sări pe mal şi l-aş harpona, urlând “diiiiiiiiiiiiie, diiiiiiiiiiiiie, die-die-die”, ca un captain Ahab care îl dovedeşte pe Moby-Dick-ul plescăitor, pufnitor şi stropitor de alături.
A fost o oră neplăcută, cu un zen fugit pe câmpii şi un bombănit permanent, nimic nu îmi mai convenea. Când m-am apucat să mă uit la filmuleţe am găsit cam ce ştiam. Înot de parcă alerg, crăcănat, picioarele se cam duc la fund, smucesc cam mult din umeri.
În schimb am constatat că înot mai încet decât acum două-trei luni, ceea ce este bine. Am făcut câte 48 bazine la fiecare filmuleţ. În total au fost cel puţin 102 bazine, dintre care 16 alene pe spate (am mai făcut încă vreo 8 bazine după terminarea filmării).
Vineri
Sunt deja relaxat, nu mă mai filmează nimeni, se termină o săptămână de înot, gata, vine pauza. Nu mai rezist şi articulez 100 de bazine, că prea dădusem târcoale cifrei. Gata, 2 km.
Toată săptămâna am schimbat traseul de circulaţie şi ora, am rămas în trafic la ore la care eram de obicei la birou.
Uite-aşa m-am lovit de traficul şcolarilor. Mie, din exterior, mi se pare o acţiune teroristă, bine pusă la punct, care are scopuri precise.
Maşinile taie calea, fac toate ghiduşiile, frânează brusc în faţa şcolii, pe două rânduri eventual, expulzează desantul nimicitor şi pleacă iar în trombă, având probabil şoferi obişnuiţi să conducă maşini cu girofar.
Pietonii se aruncă pe trecerea de pietoni, forţează norocul, merg pe principiul “dacă nu mă uit la maşină va frâna el”, trag copiii de mână şi îi basculează în curtea şcolii.
La prânz, la fel, dar în sens invers. Bulevardul blocat, nu ştiam ce se întâmplă, copii fug pe trecerea de pietoni, maşinile întorc peste trecerea de pietoni, pe două rânduri, pe ambele sensuri. Kiseleff la ora 12 era blocat, nu ştiam de ce, se luau copiii de la şcoală de pe strada Monetăriei, stradă blocată şi ea.
Mi-am dat seama încă o dată că urăsc şcoala, detest profund toate aiurelile astea de reformare a învăţământului, în care ba se dă capacitate, ba nu se dă, ba este un procent, ba nu e, ba sunt 7 examene la BAC, ba sunt trei etc. Aberaţia unei clase zero mi se pare maximă. Ce va urma, clasa minus unu?
Filozofiile astea au crescut în volum în momentul în care m-am intersectat cu nişte elevi de liceu. Întâi nişte fete care fumau pe stradă cu un patos demn de o faptă mai bună, nişte flăcăi cu blugii atârnând, nu mă leg de modă, dar arătau chiar stupiduț, funduri mari, picioare în ics, mers alene în diagonala străzii, provocând şoferii. Adică mi-am adus aminte de vorba aia: “inteligenţa este o armă”. Da, copii ăştia părea complet nevinovaţi şi în mod aproape sigur nu erau înarmaţi cu arma asta şi vor lupta mereu împotriva înarmării.
Am învăţat multe prostii în şcoală, probabil cel mai mult m-au enervat două lucruri. Primul: orele de muzică şi selecţia aproape obligatorie pentru cor. Să mă pui să cânt în faţa clasei “treeei culoooori cunoooosc pe luuuumeeeee” mă face şi acum să îmi crească subit tensiunea. Selecţia lui peşte, nu vreau să cânt, nu am chef să cânt, nu îmi place să cânt. Dă-mi posibilitatea să aleg un instrument, poate fi mai puţin stresant pentru toată lumea…
Al doilea a fost Sadoveanu. Şi învăţatul ca prostul de poezii pe de rost, fără să mă întrebe dacă îmi şi place stupiditatea aia de poezie, poate vreau să aleg eu o poezie. Şi întrebarea complet idioată “la ce se gândea poetul când a scris nu ştiu ce bălărie?”.
Da, poate m-ar interesa o formă alternativă de învăţământ dacă aş mai avea un copil mic.
Sâmbătă
Visam o bicicleală lungă, m-am ales cu o bicicleală foarte scurtă şi o intervenţie la un bloc. Mereu sunt uimit de ingeniozitatea muncitorilor, cel mai tânăr mă face din două replici şi este foarte încântat de ele. Trebuiau umplute nişte goluri cu spumă poliuretanică. Eu am zis un tub, flăcăul a luat două şi nu au ajuns. Am mai luat eu două şi tot nu ajung. Mă, fir-ar al naibii.
Ştiţi ce zice băiatul, nu? Domnu, chiar nu vrem să învăţăm nici acum nimic de la nemţi?
Ha?
Păi aerul e cel mai bun izolator!
Ha?
Da, am văzut eu un documentar, AERUL, domne e cel mai bun, oricum nu mai avem spumă, dar aerul izolează cel mai bine…
Oricum nu mai aveam spumă şi am zis să învăţ şi eu ceva de la nemţi.
Duminică
Vroiam să plec cu bicla, însă întârzii şi plec cu maşina. Alergare de plăcere în pădurea Băneasa, cu colegii de ştafeta de la MIB. Este ceaţă, vreo 13 grade, o plăcere, o splendoare. Foarte frumos, până dau cu nasul de prima bandă de marcaj de la o cursă, o fi de alergare, o fi de bicicletă. Mă opresc să îi fac o poză, nu știu de ce.
Erau şi benzi mai vechi, dar astea erau prospățele, că apoi am mai văzut unele rupte, pe jos, altele în copaci. Sincer? Mă enervează, poate mai mult decât PET-urile de bere de doi litri aruncate pe lângă Teișani. Miercuri merg iar la alergat, o să fac şi nişte poze, poate le şi postez dacă nu sunt crezut. Până la urmă nu trebuia decât parcurs traseul după cursă, nu cred că era aşa de complicat.
Am alergat 1h:01min:01sec, cale de 10.8 km, foarte plăcut, de conversaţie, conversație un pic transpirată, că nu am mai alergat de vreo trei săptămâni cred.
Săptămâna strânge 9,94 km înotaţi, 94 km bici şi 10.8 km alergaţi. În septembrie făcui 32.42 km în apă, 310 cu bici (m-a subminat săptămâna de concediu) şi nu ştiu câţi în alergare, oricum, puţini rău. Intrarea la sală fu 8.73 lei, preţ bun, care sper să scadă luna următoare, printr-un număr mai mare de intrări.
Of, ce poftă mi-e de alergările montane. Şi ciudă.
Romanian
English