Crosuri, maratoane, semimaratoane, ultramaratoane – de care doriţi: la şes, deal, munte sau în Olimp. Vă par familiare? Nu e nevoie de statistici meticuloase pentru a constata că trăim o adevărată hegemonie a curselor de fond. Majoritatea organizate cu pricepere şi entuziasm. Alergarea este adesea identificată cu un efort neapărat lung, dârz, susţinut, construit cu migală. Însă alergare înseamnă şi explozie, înseamnă să arzi cu intensitate în 10 secunde, înseamnă să pregăteşti luni de zile – cu aceeaşi migală – o cursă care te pune în faţa limitelor în mai puţin timp decât cel necesar concurenţilor pentru a lua startul la un maraton.
Despre o astfel de minoritate a alergărilor şi alergătorilor o să scriu în rubrica de faţă. Rubrica de viteză. Încercaţi (şi) această senzaţie a alergării. Atenţie!!! E posibil să apară efecte secundare. Viteza s-ar putea să vă placă!

de Daniel Marinescu
Pentru mine alergarea este o plăcere. Este bucuria de a mă simţi dinamic, de a mă încărca cu energie (aparent paradoxal), este o metodă de a mă relaxa (în mod ecologic) şi de a mă cunoaşte. E interesant şi – cred eu – util a observa cum evoluează voinţa, fermitatea, echilibrul (mental şi psihic) în condiţiile în care aceste calităţi trebuie menţinute în funcţiune sub efort intens. Aşa cum se întâmplă şi în lumea reală, desigur. Sub presiuni mai mult sau mai puţin evidente fie că vorbim de oboseală fizică sau mentală.

Din aceste motive abordez alergările de fond care au farmecul lor maiestuos, dar şi cursele de viteză. Percep această complementaritate ca pe stiluri diferite de viaţă. Nu neapărat ale unor persoane diferite.

Uite, spre exemplu, o petrecere poate avea farmecul ei discret, romantic, într-o seară cu răsărit de lună plină. Iar o alta poate rămâne memorabilă prin fascinantul joc de artificii care incendiază cerul acaparându-te pe de-a-ntregul ca pe o mică fărâmă de univers. Îmi plac amândouă.

Aşa cum spuneam şi cum se poate constata cu uşurinţă nu există competiţii de viteză destinate amatorilor. Ah… scuze! Există una cu periodicitate necunoscută care s-a desfăşurat la Slănic. Mai mult o joacă, un radar, măsurarea vitezei maxime pe o anumită porţiune. Interesant, distractiv, plăcut, lăudabil, dar nu putem vorbi despre o competiţie de alergări de viteză în adevăratul înţeles al cuvântului. Să ne gândim la rigoarea care domină academic în domeniul organizării de maratoane.

Desigur, logistica derulării unor competiţii de viteză destinate amatorilor este alta, însă faptul că este probată în mod constant capacitatea organizatorică pentru cursele de fond mă face să cred că această logistică specifică nu este un handicap insurmontabil. Iar de alergători nu ducem lipsă. Din fericire. Performanţa în sine este subsidiară, ca dealtfel şi în cazul curselor de fond.

Aşa cum se spune că merită să experimentezi măcar o dată în viaţă alergarea unui maraton, voi parafraza spunând că merită să experimentezi măcar o dată ghepardul din tine.

Curse de viteză pentru atleţii legitimaţi (în cadrul Federaţiei Române de Atletism) există, desigur. Mai multe pentru sportivii juniori şi seniori, doar câteva pentru sportivii veterani (peste 35 de ani). Dar despre calendarul competiţional într-un articol viitor…

Comments

comments

Previous post

TransRomania Run. De la fața locului

Next post

Eu și Badwater. Gânduri la temperaturi înalte

Daniel Marinescu

Daniel Marinescu

6 Comments

  1. iulie 18, 2012 at 3:49 am

    Fain articolul si faina ideea. Numai ca, din punctul meu de vedere doar ultramaratoanele nu sunt de viteza. Hai sa nu exagerez. Nici semi-marataoanele si nici maratoanele. In schimb un cros de 1800 m (cum ar fi Crosul Pompierilor) e viteza pura. Pentru oameni ca noi.

  2. Valeriu
    iulie 23, 2012 at 1:26 am

    Daniel,
    Gandindu-ma la amatorii de „lungi” si cei de „scurte” pe care i-am cunoscut, eu cred ca e vorba de doua tipuri comportamentale total diferite. Incercand sa sintetizez as zice ca alergatorii de „lungi” sunt cei care nu (mai) au rabdare sa alerge „scurte”.
    Intr-o abordare mai pragmatica ma gandesc sa-ti transmit rezultatele tehnice de la ultimele doua editii ale campionatelor balcanice de veterani (Larissa 2010 si Domzale 2011) -daca nu le ai deja. Daca e „groasa” sap eu pe la CAV si caut si recordurile balcanice. Te rog da-mi de stire.

  3. iulie 23, 2012 at 8:55 am

    Salut Valeriu!

    Nu m-aş lansa într-o analiză a celor două tipuri de antrenamente/comportament sportiv. Însă fac o observaţie…

    Îmi pare evident că antrenamentele pentru cursele de fond sunt mai previzibile, intri într-o anumită stare… o menţii etc. Asta dacă nu faci intervale, desigur.

    La antrenamentele tipice de viteză/semifond (spre exemplu o zi cu 10 bucăţi de 200m) trebuie să ai răbdare să te încălzeşti foarte bine, apoi dai drumul la treabă… pleci, accelerezi, susţii, ajungi aproape de pragul maximal şi pe ultimii 50m îţi dai palme şi şuturi în dos. După ce termini nu-ţi mai vine să o faci pe următoarea.

    Dar n-ai timp prea mult de blesteme aşa că… joc de gleznă 200m până ajungi din nou la punctul de pornire şi o iei de la capăt. Şi uite aşe… de 10 ori.

    Un alergător de fond care n-a expermientat senzaţia ar putea să considera că astfel de lovituri de ciocan urmate de mângâieri tandre pot fi un antrenament de voinţă cel puţin la fel de bun ca o cursă de anduranţă. Oricum… o altă experienţă.

    Din acest motiv cred că înţeleg foarte bine de ce spui (aparent paradoxal) că îţi trebuie mai multă răbdare ca să te pregăteşti pentru probele scurte.

    Mulţumesc pentru propunerea cu privire la rezultatele tehnice. Eu le am pe cele din Slovenia de anul trecut aşa cum sunt afişate la http://www.bavacs2012.com Mă interesează şi cele din 2010, mulţumesc! Adresa mea de email este dan (at) ime.ro

    În privinţa baremurilor şi recordurilor… le ştiu pe cele naţionale şi balcanice din nr. 34 al revistei. Din păcate acolo (pag. 102) la 110m garduri este specificat numai recordul naţional la categoria 40+ (21.88s) stabilit de Ilie Marian în 2006 la Atena. Cel pentru categoria mea actuală (45+) nu este specificat şi cred că este abordabil.

    Dacă ai o listă şi cu această valoare (RN pentru 110m garduri, categoria 45+) mă interesează în mod direct. 🙂

    Cele bune!

  4. Hadrian
    iulie 24, 2012 at 3:22 am

    Alergarea este ca un diamant, are atatea fatete, una mai frumoasa ca alta, iar alergarea de viteza este printre cele mai sclipitoare. Ussain Bolt? Haile Gebrselassie? Un nume mai frumos ca altul! Publicul le apreciaza performantele la fel de mult. Haile si Zatopek au reusit sa culeaga lauri din ambele tabere. Alergarea este uimitoare sub toate formele ei.

    Insa exista si alergatori care privesc performantele unilateral, pe alocuri chiar cu o nota de dispret. Pe link-ul http://hoinarii.blogspot.sk/2012_04_01_archive.html am citit o relatare a semimaratonului de la Brasov unde alergatorii de asfalt sunt numiti in repetate randuri ciumpalai, care „habar n-au de altceva in afara de plat si pista“. Trist!

    Si totusi soarele alergarii incalzeste sprinterii si (ultra)maratonistii, alergatorii de sosea, stadion si pe cei de trail running deopotriva.

  5. Hadrian
    iulie 24, 2012 at 10:46 am

    Iar pe link-ul de mai jos puteti urmari o mostra de poezie in miscare, respectiv lupta intre Haile si Tergat in finala de 10.000 m de la Sydney! Alergare la rang de arta!

  6. iulie 24, 2012 at 12:43 pm

    Multumesc Hadrian. Cu voia ta, o sa prezint aceasta „poezie in miscare” in zilele Olimpiadei care se apropie.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *