marți, octombrie 15 2024
Există o teorie care spune că ai nevoie de vreo 10.000 de ore de muncă pentru a deveni expert într-un domeniu anume. În cazul alergării acest lucru nu se prea verifică însă.

[Cosmin Năvădaru]

Originile unei teorii controversate

Pe scurt, această regulă spune aşa: avem nevoie de 10.000 de ore de muncă şi de efort susţinut pentru a deveni experţi în orice domeniu. Adică nu ne naştem genii, ci mai degrabă avem nevoie de multă muncă pentru a ajunge la rezultatele dorite. Teoria a fost promovată de Malcolm Gladwell (el însuși un bun alergător) în cartea Excepţionalii (în original Outliers) din 2008 şi are la bază un studiu publicat de dr. Anders Ericsson în Psychological Review, în 1993.

Gladwell oferă câteva exemple interesante în sprijinul teoriei: Bill Gates a ajuns unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe glob datorită orelor petrecute scriind coduri de programare în perioada adolescenţei, iar Beatles a devenit una dintre cele mai mari trupe după anii petrecuţi în cântări de câte 8 ore în cluburile din Hamburg, înainte să cucerească America.

Dar oare se aplică această regulă şi în cazul alergării? Părerile sunt împărţite precum lenjeria intimă la divorţ, după cum veţi citi în continuare.

Argumente pro

  1. Dacă Bill Gates şi The Beatles au reuşit, atunci pot şi alergătorii – rezultă din teoria lui Gladwell.
  1. Studiul din 1993 realizat de Ericsson a arătat că subiecţii săi cei mai valoroşi exersaseră în jur de 10.000 de ore, astfel că cercetătorul a dedus o legătură între numărul de ore de exerciţiu şi performanţele respectivilor.
  1. Complexul lui Icar. În 2009, Ericsson afirma, conform sportsscientists.com, că trăsăturile care-i fac pe performeri să fie excepţionali sunt rezultatul exerciţiilor lungi şi intense, care activează genele latente existente în ADN-ul tuturor indivizilor sănătoşi. Al tuturor!
  1. Un corolar la „Pariul lui Pascal” ar putea spune aşa: dacă tu crezi în Regula celor 10.000 de ore şi se dovedeşte că ea este greşită, nu vei fi pierdut nimic; dar dacă nu crezi şi se va dovedi cândva că ea e justă, vei fi ratat şansa de a deveni un bun alergător. Deci tu aleargă… şi vedem noi dup-aia!
  1. Putem rezuma discuţia la o dispută talent vs. antrenament. Or, cum nu au fost încă aduse probele concrete care să demonstreze clar că zestrea genetică este mai importantă decât practica, putem concluziona că antrenamentul primează. Sau cel puţin aşa îndeamnă să credem Anders Ericsson.

M

Argumente contra

  1. Un studiu publicat de Universitatea Princeton în 2014 contrazice importanţa antrenamentului. Mai precis, este vorba de o meta-analiză a 88 de studii privind practica deliberată (antrenamentul), rezultatele arătând că practica a contat pentru o medie de doar 12% a îmbunătăţirii performanţei în diverse domenii. În sport, antrenamentul a făcut diferenţa în proporţie de 18% din cazuri, procent totuşi scăzut.
  1. Chiar Malcolm Gladwell a simţit nevoia să facă unele precizări după ce cartea i-a fost criticată. Regula celor 10 000 de ore „nu se aplică în sport”, explica Gladwell anul trecut, într-o discuţie de pe reddit.com. „Şi antrenamentul nu este o condiţie suficientă pentru succes. Aş putea juca şah timp de 100 de ani şi tot nu voi deveni maestru”. La fel şi în cazul alergării.
  1. Se pare că autorul Regulii celor 10.000 de ore şi-a cam dat cu tesla în… codul genetic, căci însăşi lucrarea lui Ericsson îi contrazice concluziile: studiul lui a încercat să explice nivelul de performanţă ca fiind o funcţie a antrenamentului, dar cercetarea lui a demonstrat că numai 28% din fluctuaţia vârfurilor de performanţă are legătură cu numărul de ore de practică. Cu alte cuvinte, timpul petrecut la antrenamente poate influenţa performanţa într-o măsură mult prea mică.
  1. Ross Tucker, profesor de Fiziologie şi editor al site-ului sportsscientists.com, încearcă să desfiinţeze cu argumente ştiinţifice Regula celor 10.000 de ore sau, cel puţin, aplicarea ei în cazul alergării.

În articolul 10 000 hours vs training debate, Ross susţine că studiile retrospective suferă de anorexie: adică sunt slabe. Este nevoie de studii prospective. Nu poţi dovedi că antrenamentul este necesar şi suficient pentru a produce campioni sau performeri de elită bazându-te pe studii retrospective. Acestea sunt slabe, deoarece există multe alte moduri de a explica respectivele rezultate.

Un exemplu în acest sens. Studiul lui Ericsson despre vioară a arătat că performerii experţi, într-adevăr, exersau cel mai mult, astfel că cercetătorul a oferit următoarea concluzie: exerciţiul i-a transformat în experţi. Însă la fel de posibilă este concluzia că acei copii care aveau o înclinaţie înnăscută pentru vioară au fost încurajaţi de ceilalţi şi de succesul repurtat, ajungând astfel să exerseze mai mult. Cu alte cuvinte, cauza este de fapt efect.

  1. Studii prospective există şi vizează VO2max (o măsură a capacităţii aerobe şi a adaptării la antrenamente – cel mai important indicator al capacităţii de performanţă). Notăm aici studiul lui Bouchard, publicat în 2011, în urma căruia a rezultat că răspunsul generat în VO2max al unui grup mare de oameni la un program de antrenament standardizat a fost foarte variat. Unii indivizi au suferit îmbunătăţiri de sub 5%, alţii de peste 30%. Utilizând tehnici de genetică, este posibil să identificăm ce polimorfisme genetice (variante de gene) sunt responsabile pentru această diferenţă. Rezultatele lui Bouchard arată că:
  • aproximativ 50% din capacitatea VO2max a unui individ şi 50% din capacitatea de a „antrena” acest VO2max sunt moştenite;
  • 21 de polimorfisme genetice au fost asociate cu 50% din răspunsurile VO2max la antrenamente;
  • dacă o persoană deţine 9 sau mai puţine dintre aceste versiuni de gene, ele determină un răspuns scăzut şi îmbunătaţesc VO2max cu doar 200 ml/min;
  • dacă o persoană deţine 9 sau mai multe dintre aceste gene, ele determină un răspuns crescut şi îmbunătăţesc VO2max cu peste 600 ml/min.

Aţi înteles bine: factorii genetici au un impact foarte mare în ce priveşte situaţia de la care pornim, contează foarte mult pentru modul în care ne adaptăm la antrenamente şi, în consecinţă, determină şi performanţa maximă pe care o putem atinge. Fiziologia noastră are un plafon şi, cel puţin parţial, el este determinat genetic.

  1. Unii nu vor atinge niciodată bariera celor 10.000 de ore, deoarece sunt predispuşi la accidentări în urma unui program de antrenament de 5 ore pe săptămână şi nu pot alerga mai mult de atât. Ei ar avea nevoie de 40 de ani de antrenamente pentru a deveni îndeajuns de buni, conform acestei reguli. Altfel spus: un prag de neatins, o teorie inutilă, greu de demonstrat.
  1. Este adevărat că nu există dovezi concrete care să demonstreze supremaţia geneticii în faţa antrenamentului. Dar acest fapt este cauzat de faptul că sportul de performanţă este prea complex, iar factorii genetici sunt prea variaţi pentru a furniza o dovadă clară că talentul primează (dar aceasta nu înseamnă că geneticul nu este căpătâiul performanţelor!).

Exemplu: vom lua în considerare înălţimea, o caracteristică simplă şi cu grad de transmisibilitate ridicat (părinţi înalţi înseamnă copii înalţi). Ştim că 80% din fluctuaţia în înălţime este genetică. Totuşi, cercetătorii au arătat că 300.000 (număr impresionant!) de variante de gene sunt răspunzătoare pentru doar 45% din această fluctuaţie. Or aici e vorba doar de înălţime, un factor simplu – oare de câte ar fi nevoie pentru a explica un fenomen atât de complex precum sportul de performanţă?

Genetica este un domeniu încă tânăr, iar cu timpul demonstraţiile ştiintifice vor fi realizate. Chiar şi în lipsa lor, câteva dovezi genetice tot există: se ştie că o serie de factori fiziologici care limitează performanţa au fost asociați cu genele (inclusiv riscul de accidentare, capacitatea aerobă, tipul de fibră musculară), iar altele pot fi legate de factorii moşteniţi (proporţia membrelor, înălţimea, masa osoasă etc.).

Concluzii

Fără a dori să fim partizanii vreunei tabere, trebuie să observăm puterea şi validitatea argumentelor aduse de tabăra „contra”, deci credem că, în cazul alergării, 10.000 de ore de antrenament nu sunt condiție necesară și suficientă pentru a ajunge în elita alergătorilor. Dar mai credem şi că primatul talentului nu trebuie folosit ca scuză pentru a nu încerca să ne atingem măcar potenţialul: deci, alergaţi ascultându-vă organismul şi cum vă dictează conştiinţa, numai alergaţi!

Foto: Austin Ban / Unsplash

Comments

comments

Previous

Cu piciorul în gură. Noi tendințe

Next

Încep cursele. ”Aleargă România” și ”Km Vertical Bâlea”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also