Coltul Consumatorului

Te uită cum înot, Septembre

Două lucruri memorabile mi s-au întâmplat în ultima săptămână. Mai întâi, faptul că am schimbat prefixul și acum înot câte 90 de bazine la o sesiune de antrenament. Tare, nu? Iar apoi, e faptul că am ajuns la Falaștoaca, locul unde se spune că găinile înghit pătlăgele roșii, iar câinii castraveți. Altfel spus, jurnal de atlet urban, săptămâna 29 august – 4 septembrie.

[Adrian Mila]

Luni

Deja am scris asta de vreo 80 de ori. Ora 5:00, sună ceasul, la ora 6:00 sunt în apă până la gât. Lumina bleu, pielea uşor zgribulită la început, se aude doar pleoscăit de apă şi ceva zgomot de ventilatoare. Brrr, e rece (pe naiba). Îmi place întunericul de afară, parcă mă ascund în apă, crocodil în urmărirea prăzii.

La 80 de bazine pun punct, este abia luni.

Marţi

Se termină în curând luna august şi va trebui să trec la bazinele cu nouă. Nouăzeci, adică. Nu cred că o să pot, vai de mine, dacă nu pot bla-bla-bla. După prima jumătate, adică după 40 de bazine (ok, ştiu, are doar 20 m lungime) sunt relativ obosit, ceea ce face înotul un pic mai inteligent. Nu mă mai zbat ca apucatul, nu mă mai lupt, încerc doar să supravieţuiesc în mediul ostil. Şi introduc seriile de trei bazine, care acum merg mai uşor. Deci, primele 40 sunt în regim de două craul + 1 poezie pe spate, următoarele sunt 3 craul + unul poezie.

Văd că merge, e chiar mai simplu de ţinut numărătoarea, bazinele merg mai uşor. Respiraţia este tot la patru braţe, încerc şi un pui de bras, după 5 metri era să mor înecat.

Nu mai rezist ispitei şi bag 90 de bazine înainte să se facă de 1 septembrie.

Miercuri

31 august, de mâine trec la alt război, la lupta cu 90 de bazine. Deocamdată fac doar 86, că este încă luna august.

Ora asta de înot este perfectă. Doar eu şi gândurile, cu piticii de pe creier. Nu credeam să mă simt aşa de bine cu mine, dar merge. Piscina aia devine templu budist, totul e zen, inspir, expir, plutesc, zen, frate, terapie pentru depresivi şi nevrotici. Plutesc.

00

Pleosc! Pe culoarul de lângă mine ia o burtă enormă un nene cu care mă tot întâlnesc. Cred că exersează înotul fără oxigen, bate apa cu furie, cu capul integral în apă şi cam uită să respire. Îşi aduce aminte după 15 metri, când nu îi mai ajunge tot aerul din sală, gâfâie şi loveşte mânios delimitatorul de culoar.

Aaaaaaa, îmi strică jucăria, mi-a făcut praf abacul din capăt, cele 10 bile din care tot mut câte una la fiecare bazin, să ţin socoteala. Întâmplător, complet întâmplător, ştiam câte am făcut.

Ca şi cum asta nu era suficient, mă trezesc cu un musafir pe culoarul meu. Deşi era un culoar liber, un nene de două ori cât mine se avântă cu putere din sens invers. Mă arunc şi eu cu capul înainte, cu zenul dus de suflet, să vedem cine se fereşte primul sau dacă facem o ciocnire frontală. Adio linişte, adio terapie.

Un mare defect al bazinului este că nu are două lucruri. Steguleţe sus, să te anunţe când vine malul peste tine când înoţi pe spate şi bandă longitudinală şi transversală pe fundul bazinului, să ştii pe unde eşti când bagi un craul bezmetic. Urmarea este că la înotul pe spate, scufundat în butoiul cu idei creţe mai uit că bazinul nu este infinit şi trag câte o ţeastă în marginea lui, mai să sparg ochelarii daţi pe frunte, iar când înot craul trag câte o mână în gresia din capăt de mă seacă la ficăţei.

Ceea ce se întâmplă şi acum, mă grăbesc plin de nervi şi uit să mai pun şi frână. Buf. Pe urmă nenea a plecat de la mine pe culoarul lui, vecinul a obosit de atâta ne-respirat şi eu am terminat 86 de bazine.

Ziua continuă perfect din punct de vedere extraprofesional, adică bici+alergare seara şi iar bici. Probabil doar un profiterol mai putea să aducă o rază suplimentară de soare, dar nu a fost.

La câţi nervi îmi fac în rest, doar cu consumul ăsta de energie mă mai scot la lumină.

Joi

1 septembrie, of. Luna cu nouăzeci de bazine. Deci fac 90, într-o oră. Merge.

Vineri

Deja mă obrăznicesc. Se împlinesc patru luni de când vin la Daimon, aşa că fac o aroganţă. La una din seriile de 3+1 mă risc şi încerc să fac cinci bazine. Enervant şi previzibil, le fac. În sfârşit, după vreo 90 de şedinţe de bazin înot 100 de metri craul, ceea ce mi se pare jenant. Patru luni, frate? Oricum, dacă perseverez, probabil că peste 3 ani şi jumătate voi reuşi să înot 1000 m craul.

90 de bazine, o oră pentru 1800 m înot. Mă uit cu disperare la cei ce fac 1900 m în 30-35 de minute şi nu înţeleg cum fac, şi vorbim de triatlonişti, nu de înotători profesioniști. Am o bănuială, dar nu îmi place deloc răspunsul.

Sâmbătă

Mă cam ţine genunchiul, aşa că nu am mai alergat. La bicicletă am ceva peste 60 km săptămâna asta, aşa că pare logic să las umerii în pace, că i-am omorât cu înotul, şi să dau la pedale.

Plec iar spre sudul Bucureştiului, spre IMGB-Vidra-Comana. Îmi place drumul, casc gura la case, la oameni, mă simt că în copilărie, când ne scotea tata cu maşina, că era duminică şi mergeam pe undeva, doar aşa, mai mult de plimbare cu maşina. Doar că acum nu miroase a Dacie, miroase a bălegar, a câmp, nu e foarte cald, e chiar plăcut, cu tendințe de toamnă și nostalgie.

Prima pauză pentru fundul care tinde să ia foc este după 30 km, când mă gândesc să merg spre satul Falaștoaca, mă atrage numele, combinaţie de fofează, fofoloancă şi Fefeleaga.

Nota de inedit este dată de un cort de nuntă amplasat în şosea, blocând o bandă de mers, cu o remorcă de tractor postată la fiecare capăt al cortului, probabil ca să nu intre vreun vitezoman direct în cort cu maşina, ci să sară peste cort.

A două observaţie pe care trebuie să o ţin minte este să nu mai pedalez cu gura uşor deschisă, deoarece numărul de muşte înghiţite pe fiecare kilometru este net superior celor din oraş. Alea care au noroc nu ajung până în stomac, se apucă cu picioruşele de omuleţ încercând să scape.

Ideea întoarcerii prin Jilava era aparent simpatică, dar nu cea mai inteligentă, cum am văzut pe urmă. Drumul de la Comana spre şosea este îngust, aglomerat şi cu şoferi nebuni.

Dar nebunia a început doar la şoseaua naţională, aia, Giurgiu-Bucureşti. O demenţă. Plină de gropi, basculante, autocare, cu vreo 12 km de şantier abandonat şi vreo 2 km pe care se lucra. O bună bucată cu o singură bandă, m-am felicitat că nu luasem cursiera, că probabil săream în cap prin gropile de pe prima bandă. Oribil.

01

Nu pot să înţeleg, pe bune. Nu ai bani sau nu ai utilaje. De ce naiba decopertezi 10 km, că nu erau decopertaţi în dimineaţa aia, cred că au luni de zile de când sunt aşa? De ce nu repari-astupi, repari-astupi, că poate ar fi mai simplu? De ce abandonezi un drum de genul asta, cu un trafic criminal, cu poduri şi pasaje pline de gropi?

Mi se pare incredibil. După douăzeci şi ceva de ani, drumul ăsta, care leagă România de Orient este în aceeaşi stare mizerabilă. Înjuram zilele trecute în traficul bucureştean, sunt aceleaşi semafoare unde se blochează traficul, chiar toţi primarii trec doar cu coloană oficială, nu văd că sunt blocaje decât pe Kiseleff? De pasajul de la Domneşti se vorbeşte de zeci de ani, de linia de centură la fel, autostrăzile pe Valea Prahovei şi a Oltului par poveştile fraţilor Grimm sau ale fratelui Asimov. La putere au fost toţi, drumurile sunt la fel. Hate.

Am bombănit cam tot drumul de întoarcere, la bicicleală nu găsesc nici un zen pe drumurile naţionale, am sărit pe acostament ca să scap de nebuni de două ori, inclusiv de cei care veneau pe contrasens, că făcuseră şcoala de şoferi în Londra.

Vreo 67 km în total, a mai fost necesară încă o pauză de hidratare şi dezmorţire, că îmi înţepeniseră mâinile şi fundu’.

Duminică

Partea pe care o iubesc eu la bicicletă este că pot să mănânc oricât înainte, spre deosebire de alergare şi înot. Aşa că întâi mănânc, aproape că mă ia din nou somnul.

Apoi încerc să umflu roţile la cursieră, să mai torturez şi cu şaua de la cursieră. Degeaba. Am patru pompe de mărimi diferite, degeaba, nenorocirea aia de ventilaș, ventiluț sau cum naiba îi spune pilindricului refuză să se deschidă când trebuie şi să se închidă când trebuie.

După douăj de minute de eforturi inutile las cursiera baltă şi iau iar 29-er-ul. De data asta am plecat spre nord, am zis să mai văd ce e prin Pipera, pe care o evit de ceva vreme din cauza lărgirii străzii, dar acum au cam terminat lucrările şi se circulă foarte bine. Am pedalat lejer, se cam simţea şaua de ieri imprimată în fund, am căscat gura la avioanele care decolau la Otopeni şi m-am întors prin Baloteşti-DN1.

Plăcut, nu fenomenal, dar merge. Săptămâna strânge 8.72 km înotaţi, 193 km pedalaţi şi doar 10.8 km alergaţi. Luna august are un cost de 148 lei pentru cei 32.8 km înotaţi, deci 4.51 lei/km. Şi am pedalat 585 km, dacă are vreo importanţă. Tactica mea la înot se pare că este cea a pașilor mărunți sau a temporizării.

Ilustrații Ello.com

Comments

comments

>
Previous post

Super24h – certificare internațională

Next post

Știri pe scurt. Multă anduranță

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *