Aud prin puf cum zornăie ceva. Cred că vine trenul. Se apropie. Deschid un ochi, pun perna peste urechi, degeaba, probabil este și un toboșar prin zonă. Cu o noapte înainte sunase toată noaptea alarma la Megaimage-ul de la parter (la vreo doi metri de geamul meu, stau la etajul 1), acum iar e vreo alarmă.

[Adrian Mila]

Da, e alarma de la telefonul din sufragerie. Pus direct pe măsuță, să și vibreze, să fiu sigur că mă trezesc. Pe urmă începe să zornăie telefonul 2, pus pentru siguranță în dormitor, dacă nu cumva am ajuns deja în sufragerie. Data viitoare le pun să vibreze într-un lighean de tablă așezat pe gresie, atâta bucurie să aibă și vecinii. Este 3.40, sâmbătă dimineață.

m00

Îmi ia fix o oră înainte să fiu gata de ieșire pe ușă. Ne strângem și plecăm spre Cozia. Fără prea mare grabă ajungem în maxim două ore și jumătate, numai bine să luăm kit-urile și să aranjăm machiajul pentru poza de start, pentru că la finish o să avem rimelul cam scurs.

În mod ciudat, mă dau în ordinea care trebuie cu cremele care trebuie. De obicei greșesc, și asta mă costă niște lacrimi. Dau întâi cu cremă de gălbenele prin zonele unde aș putea să mă aleg cu rosături, apoi cu niște loțiune de protecție solară și, la sfârșit, cu crema de încălzire, pe bază de ardei iute. Vă dați seama ce distracție era dacă dădeam întâi cu crema de încălzire, ce mă pufnea râsul când ajungea ardeiul iute pe unde nu trebuie.

Temperatura e plăcută, vreo 17-18 grade și sperăm să nu depășească 27-28 când coborâm de pe munte. Am trecut de sute de ori pe Valea Oltului, până acum trei ani habar nu aveam că există trasee turistice pe ceea ce pare mai mult deal. Și că ar putea fi și dificile.

Este ediția a patra, la mine este a treia participare. Taxa fiind aceași, este de prisos să menționez că am ales plăcerea mare, Silvia fiind înscrisă la semimaraton.

Pe drum primisem un mesaj, aparent inofensiv. „Sper că ați văzut update-ul că au făcut finalul mai „intens” la traseu”. La semimaraton traseul este mai lung și se urcă un deal înainte de sosire, bucata finală de plat fiind înlocuită cu o urcare (evident, plus coborâre) de vreo 140 m diferență de nivel.

Există persoane care susțin că nu mă văzuseră niciodată așa nervos ca anul trecut, când am ajuns la finish exact peste acel deal, introdus acum și la semimaraton. Cică aș fi aruncat bețele și tot întrebam cine este ăla caprofil Coziare a avut ideea asta cu urcarea, deși acum nu recunosc nimic.

Ne salutăm și ne alintăm înainte de start, toți susținem că suntem complet nepregătiți și ieșiți din formă, niciunul nu a mai alergat de câteva zeci de ani și fiecare are niște dureri care îl preocupa tare. Eu sunt îngrijorat de o posibilă durere de genunchi, așa că îmi iau o sărăcie de genunchieră, prea largă și care alunecă la fiecare pas.

Ne uităm în zare la releul de pe vârf, parcă totuși nu este așa departe. Precum mulți alții, ratez ședința tehnică, aveam de stat de vorbă și de început o încălzire sumară. Startul este la fix, plec relaxat cu Mihai Carp, relaxare dintr-aia ușor arogantă. În glume tipice autobazei din Tineretului, care nu vor fi reproduse pe acest canal de știri, nefiind prea educative, trec lejer vreo 4 km, ba urcare, ba plat, ba coborâre.

Din față se năpustesc turcii, furioși. No, uite că nu sunt turcii, sunt alergătorii de pe traseul Turnu. Cică unii au rătăcit traseul, hă-hă, amatori. Îl salutăm și pe Cosmin, rapizi organizatorii ăștia frate, cineva fluieră în spate și tot strigă ceva, parcă „dreaptaaaa, dreaptaaaa”. Amatori, nu văd că avem și noi o conversație. Alergăm la vale, îl pierd pe Mihai, coborârea este din ce în ce mai abruptă, adidașii mei cam pierd contactul cu solul, țopăi într-o râpă alunecoasă și periculoasă încercând să nu mă prăbușesc într-un nor de țărână.

Mă uit la ceas, deja suntem pe la km 7 și nu a apărut punctul de alimentare de la pod. Nici peisajul nu mi-e cunoscut, nu țineam minte o coborâre așa abruptă, văd că deloc nu mai am memorie. Ginkgo-biloba scrie pe mine, gata, de săptămâna viitoare iau câteva flacoane, doză dublă.

În sfârșit se termină râpa și ajungem în drumul forestier. Interesant. Din stânga vin alergători, din dreapta curg alergători, din spate vin alergători, cu numere de toate culorile. Nedumerit, plec spre vale, deși știam perfect că am de urcat încă vreo 7 km, dar mergem în continuare ca oile, în aceeași direcție. Inevitabil, găsesc și postul de hidratare pe care îl țineam minte, nu se mutase el, încurcasem eu traseul. Clasic.

Plec iar cu Mihai la deal, din față coboară colegii care încurcaseră și ei traseul, din spate vin cei care nu încurcaseră traseul, sar alergătorii ca greierii din toate părțile.

Anul trecut am avut ambiția să urc alergând (încet) tot traseul până la Mănăstirea Stânișoara, acum nu mai am acest gen de ambiții deșarte. Stăm iar de vorbă, mai alergăm, mai o luăm la pas, uite că apare și mănăstirea, la un kilometru care poate fi și 13, și 15, că nu arată la fel două ceasuri.

De aici începe beleaua, urmează urcarea spre Vârful Cozia. Beau apă, izotonic, iau ceva gel și umplu bidonul. Urc sistematic, văd vreo 3-4 fragi, dulci-acrișori, nu am nici o apăsare, nici o grijă. Nu?

Hmm. Parcă mă strânge un pic centura, deși era largă. Of, parcă m-a săgetat ceva prin burtă, prin stânga. Auch, acum în dreapta. Urc, este umbră, mamă ce junghi. Parcă aș fi însărcinat și începe să miște copilul. Presiunea crește, cred că dă din mâini și piciorușe. Aoleu, au început contracțiile? O să nasc? Va fi băiat? Iar un șut.

m0

Extraordinară alergarea asta, ce bună e, cum pune ea în funcțiune peristaltismul intestinal.

Transpir, curge apa de pe mine, îmi amorțesc mâinile, abia mă mai mișc. Amorțesc și picioarele, abdomenul este beton, încep să văd stele verzi și am o senzație de amețeală, parcă încep să am și frisoane. Mi-e greață, mă simt cumplit.

Continuarea cursei în condiții de siguranță începe să devină o mare problemă.

Sunt mai multe etape în viața omului. Este o vârstă la care cuvântul „fericire” este dat de o fată frumoasă. O altă vârstă, la care fericirea este reprezentată de o casă, să ai și tu casa ta. O vârstă când tot ceea ce vrei este o mașină, la altă vârstă visezi doar să câștigi la Loto.

În acest moment, dacă mă întrebi „bă Mila, ce este fericirea pentru tine?”, răspunsul meu ar fi doar „fericirea pentru mine ar fi să văd o fată frumoasă care mă așteaptă cu brațele deschise să îmi dea cheia de la o budă și un sul enorm de hârtie igienica”. Ciudat se schimbă gusturile omului în timp…

E cumplit. Nu mai pot. Abandonez poteca și rușinea, mă duc câțiva metri în pădure, este ditamai prăpastia, în care fac eforturi disperate să nu cad. Îmi imaginez deja titlurile de la televizor. „ȘOC! Groază! Alergător găsit în prăpastie după o probabilă tentativă de sodomizare”.

După un timp… eii, altă viață. Stelele verzi încep să dispară, amorțeala din membre începe să treacă, hai să urcăm ce mai e de urcat. Niște turiști mă întreabă cât mai e până în vârf, habar nu am, se uită îmbufnați la mine, „cum nu știți, nu sunteți din zonă?”. Ok, mai este un kilometru, de ce să dezamăgesc oamenii. Dacă nu le convine, să facă contestație.

În golul alpin mă opresc. Vederea este superbă, Valea Oltului, meandrele concretului, moment de relaxare și reculegere. De care profită vietnamezul ascuns în bălării, care mă aduce cu un pas mai aproape de infarct și cu câteva fotografii în plus, Bogdan Popa, mă sperie de îmi sare inimioara din piept.

m2La cabană au pepene, deja aveam curaj să poftesc la pepene. Au și ceai, cel mai bun ceai pe care l-am băut în viața mea, în căni, cu o felioară de lămâie, nici fierbinte, nici rece, aromat și parfumat, cică ceai de cimbrișor, o minune.Dacă era cimbrișor este contraindicat gravidelor, dar acum am depășit momentul, lăuzele au voie, ceaiul a fost perfect.

Începe coborârea, unii pe traseu, alții mai greșesc o tură și se duc la vale pe drumul larg. Eu sunt acum mult mai atent, îmi ajunge o rătăcire pe ziua de azi, merg doar cu ochii după marcaje. Cățelul care a alergat cu noi de la start are limba la fel de lungă ca și mine, gâfâim la fel, am un pic de tupeu și mă arunc la vale mai repede decât el. Nu prea mult, doar cât mă țin picioarele.

Coborârea este lungă și solicitantă, va genera o frumoasă colecție de unghii negre la finish. Eu mă umplu doar de praf, alerg de plăcere, plutind undeva la limita de confort, temperatura crește cu fiecare pas, genunchiera cade la fiecare sută de metri și mă enervează la maxim. Indolent, tot nu eram în stare să mă grăbesc, măcar să mă bucur de ziua asta minunată, alerg leneș la vale. Nu am jambiere, mai agăț un mur, mai o creangă, mai ating niște urzici cu bulănașele prăfuite. Știu, cică sunt bune contra reumatismului, dar nimeni nu se duce să se înțepe cu viespi din cauza că e veninul binefăcător.

Lungă coborâre. La Mănăstirea Turnu știam deja ce mă așteaptă, dau cu niște apă rece pe genunchii care fierbeau, beau un pahar de apă și umplu iar bidonul. E doar un deal, un pui de munte, un copilaș. Plec cu Marius, stăm un pic la povești, ajungem o alergătoare de la semimaraton, care avea un băț în mână și întreba unde sunt organizatorii ăia care au făcut un traseu cu încă o urcare, cred că nu pentru felicitări îi căută.

220 de pași mărunți la deal (mai făcusem niște sute), încă un pic de plat, o scurtă urcare și apoi alerg la vale. Mi se părea că mă mișc bine, ceasul însă nu este de acord. Ies în șosea, ajung în camping și trec, de data asta relaxat,  linia de sosire, după vreo 4h:41min.

Parcă am numai nisip în gât, visez doar apă și pepene roșu. Și niște apă rece la picioarele prăfuite.

Festivitate de premiere, Silvia locul general  87/180 la semimaraton, prima la categoria de vârstă (…), 3h:19min, eu pe 43/156 și locul 2 la categorie. Compensez prin tragerea la tombolă, când iau și o pungă cu cafea, rămân cu suferința că am făcut cu vreo 4 minute în plus față de anul trecut, o parte din timp umblând razna prin pădure.  Gata.

m5
 Ce mi-a plăcut

 –      Atmosfera. O cursă cu prieteni, făcută de prieteni. Puțin probabil să ți se ceară 5000 euro ca să ți se schimbe înscrierea, organizatori receptivi și amabili, primești pe mail toate datele necesare, precum și rezultatele
–      Traseul. Cursa este aproape de București, scurtă și intensă, nimeni nu mai cere supliment de lungime. Mai tehnică decât pare la prima vedere, necesită atenție și concentrare
–      Mănăstirile Turnu și Stânișoară. Medaliile și premiile confecționate de către artizani locali.
–      Cronometrare electronică, afișare rapidă în zonă de finish, rezultate finale în aceeași zi
–      Categorii generoase de vârstă
–      Taxa încurajează fidelitatea și participarea cu familia, ai curse pentru toate gusturile și nivelele de pregătire
–      Cursele copiilor
–      Pasta party, pepenele roșu, fenomenalul ceai de la cabana Cozia.
–      Posibilitatea de duș cu apă caldă la finish
–      Cauza socială din fiecare an are o finalitate. Vei afla ce s-a făcut cu banii donați, fie că a fost zugrăvită o chilie, ajutată o familie sau că au fost tratați copii.
–      La semimaraton s-a oferit o lungime mai mare și o diferență de nivel suplimentară… Aceeași taxă, acum traseu cu 10% în plus
–      Oltul și meandrele lui

 Ce se poate îmbunătăți

–      Nu sunt foarte lămurit cum, dar cred că se pot pune niște marcaje kilometrice. Nu știu cum, pentru că pe zece ceasuri citeai zece distanțe diferite, între 26 km și 32 km la traseul Cozia.
–      Surpriza cu lungirea traseului la semimaraton nu a fost apreciată de către alergători la adevărata valoare. Dacă era anunțată mai din timp…

Sper ca anul viitor să stau mai mult, să mergem la bazinele cu apă termală și la rugăciunea de duminică. Și să bem o bere acolo, după cursă, să ne mănânce țânțarii oltenești pe malul gârlei.

Foto: Radu Cristi (www.fotonebunia.com)

Comments

comments

Previous post

Pentru un ”etos” amatoricesc

Next post

Despre recuperare. Partea I

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *