Pentru că la ultima cursă am avut o motivație mai deosebită pentru alergare mă gândeam să abordez și acest subiect. M-am gândit de multe ori să fac asta, dar parcă niciodată nu a părut un moment oportun. Poate pentru că într-o oarecare măsură pare ceva personal.

flowers

de Adrian Ber

În ultima vreme, când cineva mă întreabă de ce alerg, îi răspund simplu, deși trebuie să recunosc că replica nu îmi aparține: ”Dar tu de ce nu alergi?”. Și mai <<interesantă>> mi se pare întrebarea: „Dar tu cât vrei să trăiești?” Ce să zic? Că e vorba de calitate, nu de cantitate? Că deși am făcut vreo 16 ani de matematică, calculele astea tot nu ies pe hârtie? Eh, de obicei mă mulțumesc cu „Nu știu exact, dar vreau să mor sănătos :)”. Măcar cei care ajung cu deducția până aici, asociază sportul cu sănătatea. Lucru pe care nici măcar cei mai mulți doctori nu-l fac. Preferă să te îndoape cu un pumn de pastile decât să te pună la jumătate de oră de mișcare. Sincer, ar trebui să îți poți deduce abonamentul de sală, taxe de concurs etc din CAS. Asta ar însemna sistem de sănătate publică.

Acum, revenind și la cei care fac sport… Din păcate pentru mulți scopul este mai important decât mijloacele. Tocmai ți-ai rezervat, cu câteva luni înainte, destinația pentru vacanța de vară (că e mai ieftin), așa că vrei să guști un pic din sentiment. Și probezi costumul de baie. ”Aoleu – anu’ trecut nu era așa mulat”. Și nici chestiile astea care se revarsă pe alături nu existau. ”Gata, anu’ ăsta s-a terminat cu carnagiul sărbătorilor de iarnă”. Dar acu’ ce faci? Că nu mai poți nici să postezi poze pe FB. Colegii, în loc să se uite cu jind la vacanța ta, o să chicotească. Trebuie făcut ceva. Și repede, repede te apuci de mișcare. Într-o vânătoare continuă după efectul final, ignorăm cauzele și distorsionăm tratamentul.

12416003563_df08185c42_b

Mda. Toată lumea vrea ceva repede. Bine că la noi chirurgia plastică e suficient de scumpă pentru majoritatea populației. La sală e mai ieftin. Dar nu e suficient de repede. Așa că … să ne grăbim: suplimente alimentare, batoane de slăbit (mâncate de obicei după o masă copioasă, nu în loc de) etc.

Trecem și la nivelul următor – diete. Oho, favoritele mele. Părere personală – nici o dietă nu funcționează. Doar un regim de viață. Dacă nu poți să scoți ceva definitiv din alimentația ta sau măcar într-o anumită proporție – mai bine nu o fă deloc decât pentru x zile/săptămâni/luni. Când ai să revii din nou la vechile obiceiuri, efectul o să fie dezastruos, iar pe plan psihic, totul o să fie perceput ca un sacrificiu și un efort inutil.

Și uite așa vezi pe stradă un grup de … (nu știu cum să-i zic, dar termenul folosit în general are legătură cu o piesă de la șah) care aleargă (dar nu în diagonală, ca piesa de la șah așa că nu îmi explic asocierea). Cică 21 sau chiar 42 km. Maraton se cheamă. Sau prin parc sunt unii care tot dau ture, de ai obosit tu uitându-te la ei. Sau poate ai vreun coleg de la muncă care își <<pierde>> weekend-urile pe la tot felul de concursuri de alergare. Și mai dă și bani pentru asta. Dar cică îi place și a mai și slăbit destul de multișor.

Mda, ar merita să încercăm. Dar și aici recurgem la mijloace rapide: costume de fâș (adică saună mobilă la purtător), papuci minune care te fac să zbori mai repede, suplimente alimentare care să reducă timpul de refacere (de ce? doar nu ești pro), să îți mărească performanța sau să intensifice arderile etc

Ce a uitat colegul să vă spună, repete, accentueze, explice clar: lui chiar îi PLACE SĂ ALERGE. Doar atât: să alerge. Unii croșetează, alții se joacă pe calculator, unii fac olărit, alții puzzle-uri, unii colecționează muzicuțe, alții cântă. Iar unii ALEARGĂ. Dacă îți place să faci puzzle-uri, când e iarnă – nu mai faci? Sau dacă te joci la calculator și afară începe să plouă – te oprești? Așa e și cu alergarea.

Dar trebuie să ai răbdare. Și dacă nu ai, nu-i bai, că și asta se învață. Maria, soția mea, s-a apucat să alerge ca să revină în formă. Câteva săptămâni la rând mi-a spus că nu înțelege cum îmi place mie să alerg. Înțelege că poate fi benefic, dar plăcut!?! I-am zis doar să continue și să aibă răbdare. Până când într-o zi a intrat în casă cu un zâmbet larg și mi-a zis: „Acu’ înțeleg de ce îți place să alergi”. Era prima dată când alergase mai bine de o oră fără oprire.

Și cum rămâne cu motivul deosebit al ultimei mele curse? Nu se prea încadrează în peisajul de-abia descris, nu? Ba din contră. Dacă începi să alergi și simți că nu te mai poți opri, alergarea va deveni existențială. Un nou mod de exprimare. Și m-am hotărât să îl folosesc pentru o zi deosebită. Pentru că astăzi este ziua soției mele. Și pentru că nu cu mult timp în urmă mi-a făcut și ea un cadou deosebit (nu vă zic ce, dar vă spun că mai aveam două asemănătoare acasă, primite în urmă cu 2 și 4 ani 🙂 ).

12418993533_b4808d4b34_bAșa că am căutat o cursă în weekendul de dinainte. Și de după. Înainte am găsit la Meon Valley, o cursă cross-country de aproape 34km. O distanță ingrată – nici maraton, nici semi. Și mai greu de abordat, din punct de vedere al ritmului. Mai ales că nu vroiam să ajung odihnit la final.

Startul a avut loc dimineața la 10:30, în Clanfield, un orășel în sudul Angliei, la 25 km nord de Portsmouth. Mă hotărâsem să împart distanța în două și să trag mai tare la sfârșit. Așa că am luat-o încet pierzând vizibil poziții de la început. Și profilul traseului a fost un pic mai dificil din punct de vedere al ritmului. Pentru că era alergabil aproape în întregime. Aproape. Cu excepția a 2-3 dealuri foarte abrupte și a unei văi, alunecoase, a ceea ce părea un pârâu. La care se adăuga și un vânt puternic de îți tăia respirația. Numai motive bune de alergare și plăcere.

Peisajul se încadra în categoria „pitoresc”, dar fără o personalitate deosebită. Pe traseu erau amplasate patru puncte de alimentare la care am luat din viteză 1-2 pahare de apă.

Pe la jumătatea cursei când eram hotărât să „bag cărbuni”, s-a produs ceea ce de obicei îmi scade moralul – m-am rătăcit. Cum? Simplu, am făcut stânga, în loc de dreapta, chiar la liziera dinaintea celui de-al doilea punct de alimentare. Arbitrii de traseu, oameni sufletiști au venit cu mașina după mine. Sufletiști, dar și glumeți: „Tu ai cumva alt traseu decât ceilalți?” „Sper că nu, dar se pare că da”, încerc eu să contracarez umorul britanic. „Hai sus, că te ducem noi înapoi”. Sar în spatele camionetei și mă gândesc. Să mă demoralizez? Nu, în nici un caz, aveam o misiune „nobilă”. Așa că sar jos și se pare că cele 2-3 minute de pauză și cugetare și-au făcut efectul. Încep să recuperez poziții. Până la final, cel puțin vreo 4-5 în plus față de cele peste 10 pierdute.

Și când credeam că ăsta va fi punctul culminant, sar în viteză peste un gard și neatent ajung în alt gard. Electrificat. Jos cu mine. Încerc să mă ridic, dar gardul e de altă părere. Cică și anul trecut un concurent nu vroia să mai plece de plăcere, dar nu era cazul meu. După vreo 3-4 încercări – eu sus, gardul jos – mă desprind, mă scutur ca un cățel (de parcă avea să cadă curentul de pe mine) și plec mai departe. Și-așa citisem că, parte a unui experiment, curentul electric a fost folosit pentru a induce durerile nașterii bărbaților. De ce nu? Să vedem și noi cum e.

Au mai urmat până la final câteva alergări prin albia unor pârâuri cu apă rece, dar totuși plăcută pentru gambe. Și cam atât. Am trecut linia de sosire după 3h:11min, socotind și cele peste 10 minute de rătăcire.

În final pentru voi, o urare: Savurați alergarea! Iar pentru Maria, soția mea: La Mulți Ani!

Foto: Alan Dunk

Comments

comments

Previous post

Exercițiu de respirație. Bâlea

Next post

Kilian, aventurierul NatGeo

Adrian Ber

Adrian Ber

1 Comment

  1. Oana
    februarie 13, 2014 at 9:40 am

    super fain. Ma bucur ca mobilizam oamenii sa alerge de placere si fara stres de pozitii si alte cele. La Multi Ani Mariei si sa fiti fericiti 🙂

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *