Luna cadourilor a început bine, aducându-mi înca două competiții în palmares, ambele reprezentând niște premiere pentru mine.

de Mădălina Amza

Dacă Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc a fost prima competiție unde, de bună voie și nesilită de nimeni, am optat pentru proba de semi-maraton în locul celei de maraton, la Lisabona am alergat primul maraton internațional din “cariera” mea sportivă.

Maratonul de la Lisabona a fost un cadou primit de la familie și prieteni, însă nu de Crăciun sau de Moș Nicolae, ci de ziua mea (ceea ce înseamnă că am așteptat mai bine de nouă luni să mă bucur de el). Așteptarea nu a fost însă în van și am folosit timpul pentru antrenament, pentru a mă pregăti psihic pentru o competiție despre care știam că nu va fi ușoară din cauza diferențelor de nivel și a vremii capricioase din luna decembrie, dar și pentru a mă documenta despre ce are de oferit orașul, pentru a mă asigura că nu ratez nimic important, cum ar fi o plimbare pe malul râului Tejo, traseul sinuos al tramvaiului 28 sau panorama orașului văzută din turnurile castelului Sao Jorge.

Fiind atât de multe de văzut și de făcut în Lisabona, am crezut că nu voi mai alerga până în ziua competiției. Am avut însă parte de un antrenament neprevăzut în aeroportul din Munchen, după ce am aflat că s-a schimbat poarta de îmbarcare pentru avionul care urma să ne ducă la Lisabona, cu 10 minute înainte să înceapă îmbarcarea.

Evident că noua poartă se afla în capătul diametral opus al terminalului, ocazie cu care am putut să văd ce timp scot pe kilometru îmbrăcată cu haine groase de iarnă și cu rucsacul în spate (nu-i un timp grozav, în caz că vă întrebați!). Tot la capitolul antrenament (sau să zicem cross-training) aș trece și nenumăratele ore de plimbare pe străzile Lisabonei, mai ales date fiind pantele și rampele (unele foarte abrupte) aflate la tot pasul.

Carboloading-ul a fost cea mai ușoară parte, Lisabona oferind o mulțime de tentații la tot pasul, fie că e vorba de castane coapte, fie de nenumăratele sortimente de biscuiți Oreo care se găsesc în magazine (cu cantitate dublă de cremă, cu glazură de ciocolată albă sau neagră etc) sau de celebrele pasteis de nata, niște coșulețe delicioase de foietaj umplute cu o cremă de ou și rumenite la cuptor până ce crema se caramelizează la suprafață.

Cu două zile înainte de maraton m-am dus să ridic kitul de concurs. Plecasem spre Sport Expo cu ceva temeri, așteptându-mă să fie o mulțime de standuri cu diferite tentații și să plec de acolo cu portofelul gol, dar eventual cu niște pantofi de alergare noi sau poate ceva echipament…

Temerile mele s-au dovedit nefondate, zona de expoziție fiind compusă din cinci standuri, după cum urmează: un stand Brooks, unde comercializau 3-4 modele de pantofi, un stand cu jambiere de compresie, unul cu produse hand-made, unul de personalizat tricouri și unul unde se vindeau diverse geluri, 4 bucăți la 5 euro. Am cumpărat și eu 8 geluri, mai mult ca să nu zic că am plecat cu mâna goală, decizie care ulterior s-a dovedit foarte inspirată.

În ceea ce privește kitul de concurs, acesta a fost unul minimal: un tricou tehnic unisex (destul de lălâi și strâns pe gât), numărul de concurs cu cipul lipit pe el și două reviste, toate ambulate într-un săculeț roșu cu fermoar.

A venit și mult-așteptata zi a concursului. Am răsuflat ușurată când m-am uitat pe fereastră și am văzut că e cer senin (după ce cu trei zile în urmă plouase torențial 24 de ore încontinuu), am luat pe mine hainele pregătite de cu seară (pantaloni scurți și tricou) și o parte din geluri și am pornit spre start.

Am crezut că fac șoc termic la ieșirea din hotel, afară fiind doar câteva grade, dar era deja prea târziu să mă schimb și m-am consolat cu ideea că dacă vremea va fi cea prognozată (12-13 grade și soare) n-o să mor de frig. În stația de metrou am mai întâlnit câțiva alergători, cu care m-am salutat din priviri, aceștia devenind din ce în ce mai numeroși pe măsură ce ne apropiam de zona de start.

Am plecat din timp în așa fel încât să ajung cu o oră mai devreme, știind că voi avea de rezolvat trei probleme: depozitarea bagajului la garderobă, o ultimă vizită la toaletă și o scurtă încălzire. Însă aveam să constat că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.

Întâi am stat vreo 15 minute la coadă pentru a lăsa bagajul. Nu pricep nici acum de ce coada avansa atât de anevoios, în condițiile în care doar înmânai bagajul unei persoane din spatele tejghelei, fără alte proceduri consumatoare de timp, cum ar fi înregistrarea pe o listă. O dată rezolvat primul punct de pe ordinea de zi, am trecut la al doilea.

Coada de la toaletă era și ea, așa cum mă așteptam, intimidantă (câteva zeci de persoane care își așteptau rândul la cele doar trei toalete ecologice asigurate de organizatori). După două minute cineva mi-a atras atenția că există o altă coadă pentru femei și tare m-am bucurat să văd că era una foarte scurtă. Din nefericire, coada se mișca și mai lent decât cea de la bagaje, așa că jumătate de oră n-am făcut altceva decât să mă uit la ceas, numărând minutele până la start.

Cu 10 minute înainte, coada abia se scurtase la jumătate, iar unele fete apelau la soluții care de care mai curajoase. Una dintre ele a folosit o folie mare de plastic pe post de paravan, ca să nu rezolve problema chiar așa, în văzul lumii. Alta s-a ascuns după ușa toaletei (care nu era una ecologică, ci una clasică) și și-a făcut de lucru acolo. Scopul scuză mijloacele, dar eu am ales calea conservatoare și am preferat să aștept, chiar dacă mai aveam doar două minute la dispoziție.

Situația părea desprinsă din coșmarul maratonistului, acela în care ratezi startul dintr-un motiv absolut stupid. În fine, se pare că acolo sus cineva mă iubește, pentru că am auzit pistolul de start chiar în secunda în care am ieșit din baie și am sprintat până la locul cu pricina, am sărit și un gard și am reușit să plec prima din coadă.

Sprintul și adrenalina au înlocuit așadar încălzirea de care n-am mai avut timp. Până să mă dezmeticesc deja parcursesem prima dintre cele cinci urcări de pe traseu, iar acum mă bucuram de coborâre și admiram participanții pe lângă care treceam, cum ar fi un trio de alergători care împingeau o fată aflată în scaun rulant, un tip costumat din cap până în picioare în vacă (avea și un uger de cauciuc), un Fred Flinstone și o mare de tricouri portocalii, probabil un Ro Club Maraton portughez.

Prima jumătate a traseului nu a fost foarte spectaculoasă, traseul trecând printr-o zonă destul de neinteresantă a Lisabonei, printre blocuri sau pe șosele unde traficul era închis doar pe câteva benzi, oferindu-ne astfel ocazia să inspirăm o cantitate destul de mare de noxe.

Lucrurile au devenit mai interesante când am trecut de piața Marques de Pombal (cel care a reconstruit Lisabona după ce a fost distrusă de un cutremur devastator în 1755), urmând o coborâre lungă pe superbul bulevard Avenida de Libertade, printre palmieri și case frumoase, o trecere prin Praca do Comercio, unde mă aștepta mult încercatul meu soț, care m-a însoțit pe bicicletă până la finish, o porțiune pe faleza râului Tejo, apoi pe o șosea paralelă cu aceasta, trecând însă pe lângă alte câteva puncte de interes precum Torre de Belem sau Mânăstirea Ieronimilor.

Punctele de hidratare erau amplasate din 5 în 5 km și ofereau doar apă, noroc că aveam la mine suficiente geluri, unele mai interesante ca altele (Espresso Love, Chocolate Outrage, Tri Berry sau Lemon Sublime). E drept că pe la km 25 am văzut și câteva banane, dar prea puțin și prea târziu. Între km 30 și 40 n-a mai fost niciun punct de hidratare, acesta fiind probabil motivul pentru care mulți participanți cedaseră și o luaseră încetișor, la pas, spre finish.

Pe traseu am văzut inclusiv un domn  ajutat să se ridice de pe jos de alți alergători și i-am oferit un gel din rezerva personală, care sper că l-a mai pus cât de cât pe picioare. Ultima urcare (cea mai lungă și cea mai abruptă) a început la km 37,  s-a terminat cu 1 km înainte de finish și a coincis cu momentul în care mi s-a terminat bateria de la mp3 player. Am continuat să alerg, cu excepția unei porțiuni mai dificile de vreo 200 m parcurse la pas, pentru că voiam să scap de chin cât mai repede.

Finishul a fost pe pista stadionului 1 de Mayo, unde am intrat în posesia mult doritei medalii, a unui tricou de finisher și al unui kit de recuperare constând într-o sticlă de apă, un măr și un baton de cereale.

Timpul este unul controversat. Am verificat informația din trei surse, dar tot degeaba. Ceasul meu cu GPS îmi indică un timp măgulitor de 4h:20min:37s (pentru o diferență de nivel pozitivă de 293 m), cipul indică 4h:21min:03s, iar pe diplomă este trecut un timp de 4h:22min:53s. În clasament figurez pe locul 28 la feminin (din vreo 80 de participante) și 1341 la general (din 1682 alergători). Oricum, tot un PB se cheamă, chiar dacă nu este cel mult visat, de sub 4 ore.

M-am întors așadar încununată de lauri, ce păcat că nu prea țin de frig pe gerul ăsta. Mai am de bifat o singură competiție pe 2012, Crosul Moș Alergăcilă de pe 22 decembrie, asta dacă nu vine sfârșitul lumii pe 21.

Comments

comments

Previous post

Piciu. Portretul profesionistului la maturitate

Next post

Aleargă la Moș Alergăcilă

Madalina Amza

Madalina Amza

6 Comments

  1. decembrie 18, 2012 at 7:56 am

    Frumos reportaj! 🙂 Totuşi… unde se duc gazelele? Şi când se duc? Şi de ce? 😛

  2. Gazela
    decembrie 18, 2012 at 8:55 am

    Iarna se duc sa alerge in tarile calde, pentru ca frigul nu este bun pentru ten 🙂

  3. Adrian
    decembrie 18, 2012 at 9:19 am

    Cateva adaugiri de biciclist insotitor: acel domn care a fost ridicat de pe jos a terminat pana la urma cursa. L-am vazut undeva pe la km. 38-39 inchizand plutonul impreuna cu vreo 5 politisti si o salvare care il escortau. Mi-ar fi placut mie sa-i vad daruindu-se in felul asta pe fotbalistii echipei mele preferate…

  4. decembrie 18, 2012 at 9:25 am

    Pai cand acasa e zapada si ger……gazelele se duc in tarile calde.

  5. coyoty
    decembrie 18, 2012 at 1:00 pm

    Diletantii te asteapta la ……stii tu…..vin fiert cu scortisoara, dar nu este de Porto. Frumoasa poveste, superb PB.

  6. decembrie 20, 2012 at 12:47 pm

    eu unul as plecat in brazilia , sau undeva unde acum sunt 30 C , sa ma bronzez , sa innot , sa fac sport , nu sa inghet ca un ” rahatel ” la noi pe plaiurile mioritice

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *