La kineto e bine. Dar mai fac şi diadinamice şi masaj. Ok, diadinamice, ”luaţi loc pe pat cu faţa în jos”. ”Acum daţi jos pantalonii, că tre să vă pun un electrod pe bucă”. ”Oooo, iaaaar?” ”Nebunaticule, iar jos textila?”. Desigur, cea mai mare parte a acestui dialog se întîmplă în mintea mea. Așa rezist mai bine unei perioade de recuperare, care nu pot spune că e cel mai bun lucru care ți se poate întîmpla în viață. Jurnal de recuperator, săptămîna 10-23 iulie 2017.
Săptămâna trecută am îmbătrânit şi nu am mai avut niciun chef de scris jurnal. Csf, nu îmi place să fie ziua mea de naştere, mai ales dacă sunt cu coloana praf, ceea ce nu ajută deloc la moral. Am primit multe urări, sper că am reuşit să mulţumesc tuturor, Fb îmi jucase o festă şi am ratat la un moment dat vreo 30 de mesaje, la care am răspuns după câteva ore. Mulţumesc oricum tuturor.
Facebook m-a tot asaltat cu amintiri. Interesant. Acum șase ani mi-am făcut cadou de ziua mea prima participare la Maratonul 7500, de fapt primul meu maraton montan. A fost o imprudenţă să mă arunc din prima la această cursă, dar când am fost eu prudent şi calculat?
A mai trecut apoi încă un an şi o nouă participare la 7500, tot la cadouri de ziua mea o trec. Mişto traseul, lipsa apei la cabana Omu mi se părea o mare problemă, ulterior am renunţat la cursele în echipă, care mi se par doar o sumă a defectelor. Acum au renunţat cursele la mine.
În 2014, am alergat o noapte, vroiam să îmi aniversez numărul de ani în kilometri, şi am reuşit în primul an. Probabil a rămas alergarea cea mai lungă, ceva peste 50 km, începută la ora 23.30 şi terminată pe la şase dimineaţa. Mie mi-a plăcut. Am mai vrut de două ori să îmi alerg ziua şi anii în kilometri pe Transalpina, dar distracţiile astea nu mi-au mai reuşit, Transalpina m-a bătut cu 2-0.
Iar acum, când mă gândeam să mă distrez la triatlon, mi-a făcut unul dintre cadourile scumpicele şi riscante, o operaţie pe coloană, că parcă aşa sună mai dramatic decât o amărâtă de hernie de disc.
Recuperarea merge mai scârţâit decât credeam, uit de recomandări şi mai îmi scapă câte o mişcare neinspirată, care doare al naibii. Mi-e frică să mă mişc, adevărata plăcere este dacă apare un strănut sau o tuse, cu senzaţia de cuţit în şale. Ştirile cu cei care au rămas invalizi sau au murit după o operaţie pe coloană îmi merg la inimă.
Dar încet-încet durerile trec. Fac zilnic o plimbare scurtă şi rapidă, apoi îmi trec şi nişte ore de plajă în program, că mor dacă mai stau în pat. Mă rog, sper să nu mor dacă nu stau…
În Parcul Tineretului sunt o serie de amatori de plajă, care apar de prin aprilie şi vor să se bronzeze şi în octombrie. Cei cu experienţă ocupă deja la ora 9 locurile de pe malul lacului şi sunt cam de două categorii. Tinerele pensionare de vreo 70 de ani, care vor să capteze toată căldura solară, cred că luminează în casă toată iarna, şi tinerii pensionari posesori de şorturi minuscule, să prindă şi ei toate ultravioletele. Cred că este şi o competiţie a celor mai bronzate fese, probabil dacă nu stai cu slipul băgat în fund şi bucile la soare nu ţi se administrează polidinul la iarnă. Ok, mă adaptez şi eu în lupta pentru un slab bronz fesier de iulie.
După amiezile sunt pline de localităţi şi obiective cu graseieri fonfănite la Turul Franţei, îmi plăcea accentul lui Banciu când comenta acum câţiva ani, oricum nu aş fi în stare să scriu ceea ce pronunţă el. Şi nici să îl verific la pronunţie, deşi ştiu clar principiile, trebuie să rrrârâi, să bolboroseşti şi să fornăi când vorbeşti, ca şi cum ai avea un fir de păr pe omuleţ. Catedrale, puşcării, nume imposibile, castele şi castelașe, prăjituri şi alte preparate, nu mă omor după francezi şi nici după franceză, dar Turul e mişteaux, ca şi şampania, choix a la creme şi parfumurile. Dacă aş primi măcar o bicicletă dintr-aia pe care se enervează şi dau cu ea de pământ, nu ar fi rău. Mă îngrozesc câteva lucruri:
– Viteza lor maximă, viteza lor medie. Eu nu ating nici la vale (ca viteză maximă…) viteza lor medie pe plat
– Căzăturile, eventual alea în grup. Groaznice.
– Modul în care trec maşinile, motocicliştii, nebunii de spectatori printre biciclişti, mersul în pluton în general, groaznic.
– În schimb aproape mă m-au convins să cumpăr Alpecin. Fight for your life, fight for your hair!!!
Schimbarea psihică apare când scot firele de la operaţie, pentru că moralul meu era cam zdruncinat de perioada de convalescenţă şi senzaţia de invaliditate. Asta se întâmplă în ziua a 17-a de la operaţie, după un tur de forţă. Mi se părea că am timp, aşa că am dat o tură prin mall, pierzând cartela de intrare la plimbarea prin magazine. După ce am încercat să găsesc un ghişeu unde să îmi ia banii şi să îmi dea un duplicat de cartelă, am plecat disperat pe jos în cel mai forţat marş al vieţii spre spitalul aflat la vreun kilometru. Am ajuns transpirat, în întârziere şi cu disperarea că nu mă mai primeşte nimeni la scos firele, din cauză că am întârziat şi că sunt urât şi împuţit, dar am uitat cu ocazia asta de toate spaimele şi de toate durerile de picior sau spate. Şi atunci am zis că gata, acum merg spre bine.
După câteva zile am început şi munca, tărâş-grăpiş, şi am intrat în normal. Următorul pas a fost să încep gimnastica de recuperare.
Primul pas este consultaţia, la care mă duc pregătit, cu actele de la externare, convins că va fi o formalitate. După trei fraze primesc invitaţia să dau jos pantalonii şi cămaşa. Hm. Văd că în ultima vreme femeile îmi tot cer lucrul ăsta şi nu ştiu dacă trebuie să mă bucur sau nu. Dacă îmi spune şi vorbele alea, “aplecaţi-vă înainte”, ţip. Până la urmă mă pune şi să mă aplec, de încep să râd ca muta. Stau în chiloţi, uşa la cabinet este deschisă, mai trec vreo câteva persoane foarte prietenoase şi cu chef de salutări şi de vorbă. Scap uşor, am impresia că sunt în Gara de Nord, mă mir că m-a lăsat cu chiloţii pe mine. Nu ştiu, mi se pare normal să socializăm de la egal la egal, o să îi spun data viitoare că scoatem fiecare câte un articol de îmbrăcăminte, că altfel nu mă mai dezbrac.
A doua zi, vineri 21 iulie, începe treaba. Am luat ţeapă totală. Întrebasem, teoretic urmă să am treabă cam o oră şi un sfert, deci bănuiam o kinetoterapie de vreo 50 de minute. Sala e mare, suntem vreo 8-10 victime şi vreo patru călăi. Nu va lăsaţi păcăliţi de mărimea fizică sau de aspectul inocent al lor, nu aveţi nicio şansă să scăpaţi fără exerciţii. Plus şefu’, care-i şi întrece. Sincer, nota 10. Până la urmă am făcut cel puţin o oră şi jumătate de exerciţii, atent supravegheate şi corectate, tot timpul e cineva cu ochii pe mine, de am plecat transpirat şi crăcănat. Mă rog, nici la intrare nu aveam picioarele drepte.
Dacă era doar kineto, era bine. Dar mai fac şi diadinamice şi masaj. Ok, diadinamice, luaţi loc pe pat cu faţa în jos. Acum daţi jos pantalonii, că tre să vă pun un electrod pe bucă. Oooo, iaaaar? Nebunaticule, iar jos textila? Sper că tot fără finalizare. Nici nu mai îmi dau seama cum e mai bine, să îţi ceară asta o femeie sau un bărbat. După ce se termină curentarea urmează o şedinţă de masaj. Deja sunt crispat tot, numai de masaj în zona operată nu aveam chef şi mă întrebam în sinea mea dacă e cazul să mai stau cu zâmbetul vertical râzând în soare. Masajul masculin pe lângă bucile mele este îngrijorător de plăcut, spre surprinderea mea văd că sunt mult mai disponibil decât credeam. Marfă, îmi place, mai am puţin şi mă ia somnul. Vă doare, vă fac mai încet? Dau din cap, mi-e frică să vorbesc, să nu guiţ de plăcere într-un mod indecent, cu sonor de filme porno.
Gândurile mele zboară, probabil fără nicio legătură, către episcopul de Huşi şi părintele Pomohaci, semn că probabil am ajuns la o vârstă la care sunt copt pentru noi experienţe. Eu nu am nicio impresie despre apucăturile domnilor care în loc să o pună de mămăligă preferă să consume porumbelul fiert, conform reclamelor de pe litoral. Este treaba lor, pe bune, nu am chef să îi judec, sunt destui virtuoşi care sunt mult mai în neregulă decât ei. Treaba lor, pe bune, şi se pare că au şi voce cristalină care îi ajută la cântări.
Nu am înţeles însă două lucruri.
Nu am înţeles de ce nu îi susţin organizaţiile alea care tot apară diferite drepturi. Şi nici de ce un preot cu mici hibe canonice poate fi susţinut cu atâta înfocare de către cuvioşi şi cuvioase care ar vota coaliţia pentru familie cu toată îndârjirea. Mare aiureală, ciudată lume, nu înţeleg cât se poate merge pe deviza “fă ce zice popa, nu ce face popa”. Oricum, mi-am adus aminte de vorba unui prieten: diavolul îi încearcă doar pe cei puternici. Nu cunosc orientarea politică sau sexuală a diavolului, ziceam şi eu ce am mai auzit la alţii.
În rest, se pare că sunt pe mâini bune, sigure şi puternice. Doamne-ajută.
Ştirea mai nasoală este că iau şi un medicament cu ceva vitamine, care dau o poftă oribilă de mâncare. Sper să ne mai recunoaştem peste o lună, când se termină cura.
Romanian
English