Mereu am fost surprins de întorsăturile vieţii. Lucrurile par simple şi deodată o iau complet razna, sau situaţii imposibile şi fără cale de rezolvare îşi găsesc soluţiile în mod neaşteptat. Sau nu. Așadar, revin cu un nou fals jurnal de calp atlet urban.

[Adrian Mila]

A doua zi de Paşte nu puteam decât să constat că sunt un om cu ceva mai multă greutate. Ca la fiecare sărbătoare greşit înţeleasă, cu masa plină de bucate şi băuturi, fiecare mişcare a antebraţului purtător de furculiţă aruncă pe jgheabul buco-faringian milioane de kilocalorii. Singurii muşchi puşi în mişcare sunt cei de la antebraţ şi de la fălcile concasoare de bunătăţi.

Încă mă doare spatele, stau culcat pe canapea sau în picioare, merg încet şi înfulec, nu se ştie ce va fi mâine. La sală luni era închis, mănânc şi plâng. Mănânc.

Marţi încep cu ceva bazin, cu frică să nu mai mişc din vertebre, apoi, la ceas de seară încep cu kinetoterapia. Fizioterapia este boierie, nişte furnicături şi gâdilături la şalele bolnăvioare, apoi vine întristarea, o oră de kinetoterapie.

V-am spus, mă programasem la Ortokinetic pentru un control la genunchi, însă am ajuns la ei cu o criză sciatică de toată frumuseţea şi acum sunt şi ţeapăn de un picior, că aşa se schimbă situaţiile şi priorităţile.

Sunt la Ortokinetic pentru a patra oară (cred) în vreo 7 ani. Este evident, zic eu, că minunata alergare pentru care cică suntem născuţi face şi o groază de victime care trag de câte un picior rebel şi beteag.

Rămân la fel de mirat ca întotdeauna, cum nişte fete tinere şi drăguţe pot fi atât de rele. După 20 minute regret că am venit, după 40 minute de mişcări antipatice regret că m-am apucat de alergare, după o oră regret că m-am născut. Dar, ciudat, plec mergând normal.

Am de făcut 10 şedinţe, într-o lume în care toţi suntem sau betegi de un picior sau cu un umăr blocat sau cu spatele ţeapăn. Pe fundal cânta radioul, ne mişcăm ca într-un promo-zombi la thriller-ul lui Michael Jackson, tragem de noi ca la galere, în mişcări nefireşti care izolează câte un biet muşchiuleţ nevolnic.

Miercuri tot aşa, când plec oftând şi gemând de la a doua şedinţă aflu că soarta s-a mai sucit un pic şi avem un deces în familie, ceea ce schimbă priorităţile.

Luni, pe 24, o luăm de la capăt, viaţa, cât e, merge înainte. Bazin dimineaţă, kinetoterapie seara, gemete şi icnete de zici că e salon de videochat, mai ales că avem şi oglinzi, să ne tot admirăm evoluţia la bară. Am tendinţa să exagerez amplitudinea mişcărilor şi să trag cât pot, ceea ce ne doare. Fetili spun că aşa e bine, să doară un pic, dacă este vorba de tine, nu de ele. Spatele a trecut, mulţumesc, dar din păcate am probleme mari cu piciorul drept, la care am un junghi din bucă până la genunchi, pe bicepsul fesier.

Marţi. Cum nu eram destul de amărât, încep să mă chinui cu nişte cursuri de înot. La ora 7 ne aliniem, eu şi Daniel, capul răutăţilor, pe lângă Team MD, la bazinul Dinamo. Eu sunt o palidă copie a lui Quasimodo, cocoşat şi târând un picior, sper să nu mă înec la mal.

Exerciţiile sunt exact alea de care fug, mama ei de plută, cu cine a inventat-o. Şi ştiam că aşa va fi. Nu sunt în stare să fac nici măcar o jumătate de bazin dând doar din picioare, gâfâi cu disperare şi mă opresc învins şi sufocat. Şi tot aşa. Mă ţin de pluta aia blestemată cum se ţinea di Caprio de plută cu mândra lui, în Titanic. Eu sper să supravieţuiesc.

Apoi vine seara, kinetoterapie. Măcar nu mai am febră musculară la picioare. Mda, m-a ghicit ca nu o să am probleme la picioare, aşa că fac abdomene, să mă satur de glume nesărate. Fetele probabil au auzit toate glumele idioate până acum, mă abţin cu greu să nu plusez cu alte prostii, stând ascultător în patru labe şi dând ademenitor din fund, într-o poziţie care de obicei nu se iartă.

Miercuri. La 6 la bazin. Cred că aş putea să mă scot de la întreţinere, mai mult de jumătate din timp sunt pe coclauri. Dimineaţa prind răsăritul la bazin, seara, după apus ajung acasă, rupt de la alte exerciţii. Şi a doua zi o iau de la capăt.

Joi. Iar bazin cu dom profesor. Pe un culoar suntem preşcolarii sau clasa zero, unde fierbe apa, dăm din picioare ca şi cum am vrea să scăpăm de rechini. Pe alte culoare nici nu se mişcă apa, ironmanii se preling tăcut. Şi rapid. Eu am cel puţin două defecte reclamate, nişte picioare care se duc la fund sau sar de pe linie într-un mod haotic, de parcă m-ar curenta ceva, şi o respiraţie care zburdă aiurea, cu capul întors de parcă mi l-a sucit Van Damme. Asta aşa, ca să nu intrăm în alte detalii, evident că mă mişc precum o caracatiţă beată.

Vineri mă chinui pe cont propriu la bazin, încercând să aplic recomandările primite. Haos, frate. La fel ca şi la kinetoterapie, sunt un model de necoordonare a membrelor. E imposibil să dau cu ritm diferit din mâini şi din picioare. Dacă măresc ritmul la picioare dau ca disperatul din mâini şi mă sufoc presto. Nu aş fi avut nicio şansă ca toboşar.

Sâmbătă. Fără bazin, prima zi pe biclă după vreo 3 săptămâni de diferite dureri. Mă omor iar la kinetoterapie, se pare că totuşi am o frumuseţe de contractură musculară pe bicepsul femural, deşi sufăr şi la gluteus.

Duminică. Ultima zi de aprilie, sărbătorită cu 2,4 km înot, se termină un an de abonament la Daimon. Ar merita să fac o statistică, câte intrări, costul pe intrare, câţi kilometri înotaţi, dar nu am niciun chef. Ca surpriză, la consumabile, într-un an întreg pot să trec doar nişte nimicuri. Vreo 3 slipi, dintre care unul uitat la bazin, unul destrămat şi altul alungit incredibil, o pereche de ochelari, la care după fix un an s-a rupt elasticul şi o biată cască. Subţire, bre, nu ca la alergare, unde luam cel puţin 3 perechi de adidaşi pe an, ca să nu zic 5.

Hatereala săptămânii:

#1 Am primit cu mare plăcere scrisoarea de la NN Asigurări. Aproape uitasem că am făcut tâmpenia să le dau nişte euro acum 5 ani. Una dintre scuze ar fi fost dacă eram beat, dar nu pot să invoc nici măcar această circumstanţă atenuantă.

După ce că luasem plasă cu asigurarea de viaţă vândută ca pensie privată, la care plăteam din ce în ce mai mult şi se acumula din ce în ce mai puţin, am luat plasă cu încă un produs, asigurarea Selectis, cu dobânda pozitivă minimă garantată. Indiferent cum o dădeai, cât de prost ţi-ar fi gestionat banii, banii urmau să crească. Nu e vina lor, este exclusiv vina mea că le-am dat banii.

Aşa că acum voi primi banii înapoi, cu creşterea cuvenită. Creşterea implică o pierdere de doar 68 euro. Adică primesc cu 68 de euro mai puţin decât le-am dat, pentru că în primul rând şi-au oprit comisionul de administrare.

Cred că nu realizaţi ce pomană le-am făcut cu pensiile private. Ei au marea sarcină ca timp de 15-20-30 de ani să încaseze banii noştri şi să se joace cu ei, fără absolut nicio obligaţie. Pe urmă vedem noi, când ajungeţi la pensie. Cred că o să mă cărăbănesc cât de curând şi cu pensia privată de la ei, că au mâncat destul de la mine.

#2. Sper că nu crede cineva că dacă se măresc (şi deja s-au mărit) salariile din sistemul sanitar acum nu se va mai da şpagă la medic. Salariul e salariu, dreptul este drept, să nu fim copii şi să nu furăm dreptul altuia. Evident, cine era om până acum rămâne om în continuare, şpăgarii aşteaptă şi cer în continuare, indiferent cât va fi salariul. Sunt curios cât vor ajunge taxele şi consultaţiile din sistemul privat de sănătate.

#3. Când ajungi în faza nedorită de nimeni care implică situaţii, cum să zic, terminale, ai de-a face cu o groază de oameni. Medici, asistente, personal tehnic, pompe funebre şamd. Toţi îşi fac datoria aşa cum pot sau cum îi duce capul. Din fericire unii sunt adevăraţi profesionişti şi te conduc sigur şi precis spre rezolvarea problemelor cu o mână fermă, mai ales că nu ai nici cea mai mică dorinţa să deţii experienţă în domeniu.

Domne, majoritatea sunt ok, unii sunt chiar de nota 10. Singurii care se fac de râs şi compromit total tagma sunt slujitorii Domnului, cunoscuţi şi sub denumirea de popi. Nu am de gând să detaliez acum, dar slujitori mai lacomi, mai jalnici şi mai hapsâni cu greu găseşti. Ca să cad în păcatul generalizării şi al judecăţii, nu pot să îi compar decât cu taximetriştii, altă categorie profesională pe care o evit cât pot, mai ales când sunt pe biclă.

Gata, mă opresc. Ce v-am zis eu în titlu?

Comments

comments

Previous post

Gabriela Szabo RUNFEST. Mai e puțin

Next post

2h:00min:25sec. Omul sau tehnologia?

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *