Grizonotoane

Viorel Ghiță: De ce alerg? Nu știu, dar nu mă las

Alerg pentru că mi se potrivește. Cred ca alergarea nu este pentru oricine. Am studiat problema în ultimii 25 de ani, timp în care am încercat să-i conving să alerge pe mai toți prietenii mei, pe o parte dintre rude și chiar pe câteva noi cunoștinţe.

Din atâtea studii de caz am ajuns la concluzia că nu toţi oamenii pot să alerge.

Nu fac judecăţi de valoare, nu spun că alergătorii sunt mai buni decât ne-alergătorii. Nu…

Am un prieten care, deși s-a predat după prima tură de lac la care s-a prezentat spunând „Îmi trebuie neapărat un hobby”, s-a apucat ulterior de golf și a urcat uimitor de sus în sistemul lor de joc cu handicap, ajungând, și situându-se onorabil, în turnee valoroase, unul de exemplu din Irlanda, unde nu este primit oricine. Nu zâmbiţi, golful cere multă muncă, am fost și eu de vreo două ori cu prietenul pe terenuri de antrenament, mai înguste şi toate micile vieţuitoare din tufişurile și copacii din zonă își amintesc și acum cu groază în ce pericol au fost cât timp am încercat eu să lansez mingile spre fâşia de iarbă, lată totuși de vreo 50 de metri, a zonei de ”tragere”.

Amicul chiar mi-a declarat că sunt cel mai jalnic începător pe care l-a văzut sau despre care a auzit vorbindu-se vreodată. Aici a fost un om rău și am regretat că atunci când el se împiedica în limbă mai mult mergând pe lângă Herăstrău, nu i-am spus că am văzut melci mai sprinteni și mai hotărâţi decât el.

Dar întrebarea este, totuși, de ce alerg eu?

Și iar fac o paranteză.

Este superb să trăiești în mediul rural sau semirural. Ai multe lucruri pe care nu le găsești in Bucuresti. Nu există poluare, tot ce mănânci e ultra-bio din propria curte, dimineaţa asculți ciripit de păsărele îndrăgostite, nu te trezesc claxoane isterice și multe altele.

Dar… descălecând eu în București la vârsta copilăriei, venit dintr-un foarte mic orășel de pe malul Dunării, am purces imediat la exploatarea avantajelor metropolei. Şi am început să bat cu entuziasm sălile de sport, obiective care lipseau cu desăvârşire prin locurile mele de provenienţă.

Din păcate, în acest domeniu al sportului sunt de felul meu ghinionist și atrăgeam accidentările cum atrage o gaură neagră materia. Făceam atât de multe pelerinaje pe la cabinetele de ortopedie, încât medicii, dragii de ei, mă recunoșteau doar cand imi auzeau pasii pe holul cabinetului, si se intrebau: „Doamne, iar vine ăsta… oare de ce sport s-o mai fi apucat, și ce os și-o mai fi rupt?”. Mă loveam peste tot. Ca să vă faceți o idee, numai glezna dreaptă am avut-o în ghips de trei ori.

Mă loveam la sporturile cu mingea, mă loveam în sălile de arte marțiale (mă rog, aici mai mult eram lovit, v-am mai spus asta) şi chiar la yoga sau tai-chi chuan, unde ce e drept nu mă lovea decât plictiseala, chiar și asta mă lovea rău și sufeream tare.

Dar, într-un moment norocos al vieții mele, am descoperit alergarea.

Am probat-o şi am văzut că îmi vine ca turnată, exact un sport pe măsura mea și am început să o practic cu mai mult sau mai puțin entuziasm.

Pentru că suntem pe un site despre alergare, pot să fiu sincer și pot să sper că voi fi înțeles. În alergare entuziasmul nu poate fi permanent. Dimpotrivă. Lipsa de entuziasm se prezintă destul de des la apel și este uneori neplăcut de insistentă.

De exemplu, seara te culci determinat, mâine vei pleca să alergi la ora 6:00, pui capul pe pernă cu entuziasm și în clipa următoare sună ceasul la ora 5:30. Deja entuziasmul prezintă un grad avansat de ofilire. Și când mai auzi că afară cade o ploicică, și realizezi că în noiembrie nu are cum să fie altfel decât umedă şi foarte rece, entuziasmul se descurajează total şi se ascunde sub pat.

Revenim la alergare.

Lăsând deoparte caracterul profund sinusoidal al entuziasmului, nu poți să afirmi cu mâna pe inimă nici că alergarea este o activitate ușoară, plăcută și lipsită de pericole.

Mai ales că atunci când am intrat în lumea alergării, am adus cu mine, ca să nu mă simt singur, și atracția super-gravitațională față de accidente. Dacă entorsele, întinderile, bursitele, tendinitele, fasciitele și băşicile pe care le-am performat în mai bine de 25 de ani de alergare ar fi mingi de golf, de exemplu, ele ar umple un butoiaş măricel, iar operaţia de menisc de la genunchiul stâng ar fi capacul butoiului.

Recitind acum textul de mai sus, care este o mică istorie  a alergărilor mele, dacă abordez iar întrebarea moderatorului: „De ce alerg?”, nu pot să răspund decât cu o mirare îngrozită: „Să fiu al naibii dacă ştiu, dar sunt sigur că nu mă las!”

Deci, ne vedem în Herastrau când ne-o permite Măria Sa Domnul Covidu.

Comments

comments

>
Previous post

Europene Masters 5km. Virtual, desigur

Next post

Se mai aleargă. Știri pe scurt

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *