Primul meu triatlon, ah, prima mea experiență de acest gen, ah… a fost mai bine decât mă așteptam. Ce să mă fac acum, mai vreau, mai vreau, dar dacă nu o să fie atât de bine? Voi ce credeți? Așadar, jurnal de triatlonist căruia a început să îi placă, 24 iunie – 7 iulie 2019
[Adrian Mila]

Ziua de luni începe cu gust amărui. Mă întind, mă dau jos din pat, dau precaut din degetele de la picioare, hm, ciudat. Nu mă doare nimic. Parcă am niște senzații pe la glezne, și atât. Atât? Nașpa, asta înseamnă că nu am tras.

Speram să am și eu niște febră musculară, ceva, după primul triatlon. Se pare că am fost atât de morcovit încât am mers mai mult la limita prudenței, așa că nu mă resimt. Cu excepția psihicului, care acum îmi spune că puteam mai mult, deși inițial nu am avut deloc această senzație.

Apar și niște poze de la cursă (mulțumesc, Simon) care arată ceea ce aproape uitasem.

Alergam cumplit de urât și ineficient. Dacă ar fi și rapid, nu m-ar durea capul… Totuși nu ar fi cazul să mă plâng. Dacă dau o sortare a timpilor din cursă, la înot am fost în ultimul sfert (o strategie de gândire pozitivă ar spune că am fost cam în primii 75%), deși credeam că am fost pe la jumătate. La bicicletă am fost pe la jumătate, în schimb la fuga cea rușinoasă nu am fost chiar așa rău, fiind lejer în prima treime.

Și evident apare întrebarea perfidă, oare se putea mai bine? E, nu cred că este cazul să îmi bat capul cu trecutul, ci să privesc spre viitorul luminos. Ce viitor, frate?

Cred că este un timp pentru toate. E timpul când înveți să fumezi, să bei, să faci sport, să te îngrași, să faci copii, să crești nepoți. Ideal este să le faci pe toate la timpul lor.

Virginitatea păstrată prea mult riscă să devină din calitate defect. Ai 18 ani, este timpul să tragi prima beție. Poate să fumezi, bărbații, în special, se chinuie cu toate provocările autodistructive, ca proces de maturizare și selecție naturală.

Nu îmi este clar când trebuie să te apuci de sport. Știu sportivi de performanță care au strălucit până la o vârstă, apoi au descoperit că există și alcoolul, țigările, femeile, și uneori nu au reușit să gestioneze descoperirile târzii.

Cei mai fericiți au continuat să facă sport și să își mențină un tonus remarcabil.

Eu le-am luat în ordine și am descoperit mișcarea (greu de spus “sportul”, fac mai mult mișcare decât sport) târziu, din fericire, că altfel probabil mă plictiseam demult. Nici măcar nu sunt lămurit dacă mișcarea face bine. Mă rog, produce plăcere și deocamdată asta îmi este de ajuns.

De ce bat câmpii? Pentru că nu știu ce naiba să fac. O parte, leneșă, timidă și precaută, îmi zice să stau liniștit. Partea cealaltă îmi spune să mă înscriu și la triatlonul Fără asfalt de la munte. Dacă aveam 25 de ani nu aveam nicio ezitare. Așa, îmi aduc aminte doar de vorbele unui alergător mai versat, care spusese odată, bă, prefer să învăț din greșelile altora, m-am săturat de experiențele mele negative, vreau doar ce e frumos, nu și ce e rău/greu/nașpa în viața asta.

Matematic, înotul într-un lac de munte, neavând neopren, pe o distanță de 1000m, ar avea șanse cam de 50% de reușită.

La bicicletă cred că am șanse reale de vreo 35%. Nu am mers la nicio cursă offroad de bicicletă, am o bicicletă entry-level și no-name, la care în acest moment îi sar pinioanele și nu îi țin frânele. Nu am deloc experiență la urcări. Maaaxim 35% șanse de reușită.

La alergarea pe forestier ar fi probabil cam 85% șanse să termin rezonabil cursa.

Ca medie dă ca naiba. Nu știu de ce s-ar înscrie cineva la o asemenea cursă, cu așa procente. Poate din cauză că a văzut toate filmările promo din ultimii 4 ani? Înotul ăla mi se pare perfect, evident, dacă nu e apa prea rece, dacă nu mă ciocnesc cu alți concurenți, dacă-dacă-dacă. Bicicleta mă intimidează complet, îmi aduce aminte doar de niște curse la care alergam mai repede decât urcau unii bicicliști neîndemânatici.

Habar nu am ce să fac. Probabil voi da cu banul. Sau nu.

Stau și mă gândesc ce ar face un om serios. Doar că eu nu am fost niciodată un om serios, în adevăratul sens al cuvântului. Mereu i-am invidiat pe cei serioși, dar nu am putut să nu îi iau și la mișto. Băi, unii sunt născuți să fie serioși. Iar eu nu am reușit decât eventual să îi iau la mișto.

Îmi aduc aminte de unul, eram cu o colegă la o negociere. Terminăm discuțiile, colega tăcea dramatic. Ce e? Băi, ce om impozant, ce om serios era ăsta. Hm.

Era cu 30 kile mai gras decât mine, mare, băi, și serios. Era tot ceea ce eu nu eram. Cam la aceeași vârstă, doar că mie portarul unei instituții mi-ar răspunde în doi peri, alooo, unde credeți că mergeți, iar lui iar spune să trăiți, pe cine căutați? V-am zis, dimineață la bazin eu îi spun paznicului “să trăiți”, el răspunde “salut”.

Of, nu am fost și eu niciodată un om serios. Ăsta, gras, transpirat, un anumit tip de chelie, de om serios, în mod sigur bea serios, mânca serios, flatulează serios, nene, de zici că trag clopotele la catedrală.

E, ce ar face el? Avea cam vârsta mea, dar era complet diferit. S-ar băga la triatlonul fără asfalt sau ar ieși cu nepoata în parc să bea o bere serioasă?

Ca fapt divers, pentru prima dată în carieră am loc de parcare de la primărie. Bre, m-au lăsat paf. V-am mai spus, nu sunt un fan al administrației publice. Daaaaar…

Am depus o cerere în format electronic, într-o doară, că toate locurile sunt date pe sub mână. După o lună și jumătate primesc e-mail seara, dacă vreau e disponibil un loc de parcare. E la 110 m de casă. Mă gândesc profund 30 de secunde, dau accept. Primesc imediat e-mail automat, să depun actele, 3 buc, scanate sau foto, tot pe e-mail. Execut, primesc răspuns din sistem că a doua zi vor fi verificate de către un operator uman.

A doua zi, la ora 10 am confirmarea că sunt ok, pot achita. On-line. Achit, primesc imediat e-mail, trebuie să ridic contract și card în formă fizică de la sediu, e semnat și ștampilat.

Da, da, știu eu cum sunteți voi. Probabil e o coadă de 30 de persoane și după 3 ore de coadă mă trimiteți după dosar cu șină și nu vă merge imprimanta. Trag o biclă până în fundul pământului, unde e mutată primăria. Evident, sunt 5 persoane la ghișeu sau pe lângă el. Eram sigur, v-am spus eu.

Aștept 15 secunde, se eliberează, întreb, pentru contract iau bonul 1 sau bonul 2? Dați buletinul, vine răspunsul.
În 60 de secunde plecam cu contractul care mă aștepta tipărit, semnat și ștampilat. Bre, ce să zic, treaba asta le-a ieșit de minune. Le-am dat un super-smile la aparatura de la ghișeu, îl meritau cu vârf și îndesat.

Luna iunie se termină cu o primă jumătate de an, cu 3.038 km bici, 542 km alergare, 458 km înotați.

3000 km cu bicicletă în deplasări urbane, cu treabă, înseamnă o economie de vreo 1350 lei la benzină, deci sunt încă pe câștig, chiar și cu cauciucuri noi și o revizie care bate la ușă.

Luna iunie a avut 618 km bici, 78 km înot și doar 83 alergați.

Cursiera și noile ei caucicuri mi-au adus momente reale de plăcere. Este pe Strava un segment prin parcul Tineretului pe care mă tot dau. Stimulat de senzația că mă împac bine cu draga de ea, într-o zi îi dau pedală, să văd ce iese. Am rămas cu gura căscată.

Vă repet, sunt un biciclist tare slab, dar m-am trezit pe locul 6 din 2500, all-time, și habar nu aveam că este segment acolo, că aș fi tras mai tare, sau pe locul 12 din 3132 pe alt segment, unde voiam de fapt sa accelerez. Nici nu mă mai interesează dacă ceilalți 3120 erau cu roți ajutătoare, gloria de moment m-a uns pe suflet. Evident că a ajutat și asfaltul turnat anul ăsta, dar îmi place să cred că e de la cauciucuri.

În prima săptămână a lui iulie am început cu zile foarte aglomerate la bazin. Luni nici măcar nu am mai încercat să intru în bazin, deci am pierdut o zi de înot. Miercuri am reușit performanța să mă lovesc de vreo patru ori cu un lungan, care a ajuns la concluzia că avem amândoi mâini prea lungi. Nu, dragă, doar înotăm prea împrăștiat.

Sâmbătă și duminică am avut parte de răsfăț la bazinul de la Dinamo. Perfeeeect. Era și mai bine dacă nu mă tamponam frontal cu o tipă, e prima ciocnire cap-în-cap de până acum. Mai avusesem tentative, acum a fost o berbeceală autentică.

Săptămâna primă din iulie a strâns în final 170 km de biclă, 16 km înot și ies acum la alergare, poate fac și eu măcar 20 km săptămâna asta.

Deci. Îmi trebuie un atelier de bici și un răspuns. Să mă bag sau nu? Cred că tocmai încerc să vă pasez răspunderea alegerii.

Comments

comments

Previous post

Sun Challenge 2019. Alergare în Parcul Natural Văcărești

Next post

Europenele de alergare montană. Bronz pentru junioare

Alerg.ro

Alerg.ro

2 Comments

  1. Victor Gradinariu
    iulie 9, 2019 at 3:59 am

    Vad ca doriti sa participati la Fara Asfalt la Munte.
    Nu exista nicun concurs cu atmosfera mai frumoasa decit acesta. Daca va puneti cortul sus pe plai, atmosfera este garantata suta la suta!
    Dar pentru cineva incepator, traseul de bicla de la acest concurs este chiar dur! Catarari lungi, grele, bolovani, noroi si balti cit cuprinde. Iar de alergat la deal 4 km este chiar „distractiv”! Daca la Fara Asfalt la Mare bicla nu trebuie sa fie cine stie ce, traseu cvasi plat, aici trebuie si indeminare si bicla! Si daca mai vine si o ploaie de vara, obisnuita la munte, totul devine patinoar. Am prins asa ceva, stiu ce vorbesc. Si nu mai spun de inotul in apa lacului de acumulare, doar 70-90 metri adincime!? Pentru multi suna infricosator si imposibil de executat.
    In acelasi timp regret enorm ca nu pot fi si anul acesta sus pe plai, deasupra Slonului. Ce oameni, ce organizare, ce sarbatoare a triatlonului!

  2. Adrian
    iulie 9, 2019 at 8:13 am

    Ochii vad, inima cere, nu e bicla, nici putere. Încă nu știu ce sa fac. Lacul ma ademenește, și adâncimea lui, mai ales ca sunt varză la înot, experienta offroad pe bicla este zero. Brrr. Și mai este și fără asfalt…

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *