luni, septembrie 20 2021

Nici eu nu am găsit vreunul, însă asta doar pentru nu i-am căutat. Eu am ținut doar să îmi fac norma zilnică la înotat, plus cea de bicicleală și alergare. După cum o să vedeți abia la sfîrșitul acestui text, fac de fapt sport doar ca să îmi iasă cît mai ieftin fiecare kilometru pe care îl parcurg. Jurnal de atlet urban, săptămîna 18-24 iulie 2016

[Adrian Mila]

Luni

Să spun că sunt fericit dacă mă trezesc la ora 5.00? Ar fi una din marile minciuni. Ajung din ce în ce mai devreme la bazin, în speranţa să nu fiu al şaselea pe cele cinci culoare. Şi deocamdată îmi reuşeşte, probabil a plecat lumea în concediu.

Apa este rece, sau aşa pare, intru timid şi fără chef, zgribulit tot de cele 28 grade din bazin. Pe urmă trece. Într-un amestec de crawl şi întoarceri alene pe spate fac iar 70 de bazine în cele circa 50-55 minute dedicate înotului. Deocamdată mi-am stabilit ca limită satisfăcătoare 1400 m, nici mai mult, nici mai puţin.

Marţi

La fel. De data asta am şi camera cu mine, să fac un nou video compromiţător, de care ar putea să îmi fie odată ruşine. Mi-e şi acum. 71 de bazine, convins că voi vedea acum un film cu nepotul lui Phelps. Hm, nici gând. Poate data viitoare mai elimin vreo două chestii, dar deocamdată tot aiurea arăt. Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar am fost tare dezamăgit. Cam la fel ca la alergare, aveam senzaţia că o să văd atletul perfect şi dau peste copia lui Mr. Bean.

Marţi este şi singura zi în care reuşesc să las maşina şi să iau bicicleta spre casă. Of, ce bine e.

Miercuri

Aparent, nimic nou. Iar 1.4 km de înot, dar se adaugă o alergare pe căldură cu Mihai Ghiță. Două ture de lac Herăstrău, vreo 13 km în care ne luăm cu vorba şi cred că scădem sub 5.45 min/km.

Joi 70 de bazine, vineri 70 de bazine. Plin de inspiraţie, nu-i aşa? Într-una din dimineţi iau foenul de la vestiar şi încerc să mă usuc pe freză. Face un “poc” şi se stinge lumina. Ies la recepţie ca Tarzan, cu un prosop pus în şale, ca o cadână în harem, nenea râde la mine, aaaa, că de ieri e stricat firul. Hm, asta da glumă, mai ales când eşti ud şi cu papucii plini de apă, să afli că ai pus mâna pe un cablu împuşcat.

indexVineri seară sunt rupt. Cam nedormit, tracasat, obosit. Mănânc ceva şi hai în IOR, că sunt înscris la cros. Mă înscrisesem de vreo două săptămâni la After9Cross, organizat de Run Fest. Întâi făcusem înscrierea soţiei la Run Fest Băneasa, la care am participat anul trecut.

Procedura de înscriere m-a adus până foarte aproape de renunţarea la cursă. Întâi îţi creezi un cont. Bagi e-mail, apoi parola, de preferat alta decât cea de la e-mail, dacă ţii la datele tale personale. Apoi notezi parola undeva, pe o hârtiuţă pe care o vei arunca la coş. Apoi bagi toate datele pe care nu vrei să le introduci, dar sunt obligatorii.

Domnilor, pe bune. Vreau să alerg la un cros, e ceva simplu, nu vreau să am insignă de argint, aur, bronz, puncte, nu vreau să fiu o parte din ceva, nu vreau un clasament peste timpuri şi veacuri de la mai multe curse. Nu vreau încă un cont, încă o parolă, nu vreau patru e-mailuri de confirmare a rezervării şi două referitoare la plată. Nu vreau, sunt a-social, nu vreau.

Este adevărat, dacă faci aceşti paşi vei avea discounturi la mai multe înscrieri, ceva facilităţi. Aşa, şi? Şi până la urmă fac un cont şi pentru mine, la care deja am uitat parola, lucru care o să mă scoată din sărite la următoarea înscriere.

Cu două săptămâni înainte de cursă nu era disponibilă harta, explicaţiile de la cele două trasee erau lejer neclare (un traseu de 6 km, care este dintr-o buclă, cam aşa era descrierea-cine a alergat vreodată în IOR bănuieşte evident că vor fi două ture de lac şi un traseu de 9,5 km, la care descrierea improbabilă era că se face de două ori traseul de 6 km).

Ca perspectiva nu arăta strălucit, aveam o vagă impresie că lumea are treabă şi nu a actualizat saitul, sau, şi mai rău, că nu sunt toate aprobările. Dar în curând lucrurile s-au aşezat, în săptămâna concursului a apărut harta, au venit e-mailurile cu toate explicaţiile, programul zilei şi toate indicaţiile necesare.

Şi aici a apărut Gigel, alergătorul buimac tipic, adică eu. Nu citesc toate e-mailurile, că aveam treabă şi eram nervos, nu merg să ridic kit-ul, deşi am trecut pe lângă zona de ridicare de vreo patru ori (se ridica în două zile înaintea cursei) şi ajung în zona de start, care nu ştiam sigur unde e (din fericire se auzea muzica şi nu a fost greu de găsit) pe la ora 19.30, în seara cursei, total nerecomandat.

Evident, nu printasem declaraţia trimisă, eram Gigel Floricel, obosit, proaspăt mâncat şi fără nici un chef de alergare. Mă băgasem la cursa de 9 km pentru că avea şi categorie M+50, cine ştie…

Ridicarea kit-ului a durat fix 30 de secunde. Nu mă prinde să am pe mufă teme florale cu vopsea fluorescentă, aşa că m-am retras pe o bancă, bombănind că sunt cu maşina şi nu pot să beau o bere, ca sportivii. Era cald şi ceva umezeală, aia la modul neplăcut, parcă ai bea apă încontinuu, dar te apucă alte nevoi, şi te zbaţi între sete amarnică şi băut apă cu găleata.

Organizarea era din clasa superioară, cel puţin 20 de voluntari-sanitari, plin de porţi gonflabile, corturi, mese, izotonic, apă, fructe, ateliere, muzici etc.

Cred că puţini dintre concurenţi aveau o idee clară cum va începe cursa şi care este traseul. Eu am folosit timpul dinainte de start alergând aiurea, de încălzire, aşa că la start habar nu aveam ce va fi, că nu prinsesem şedinţa tehnică. Tipic, am zis.

Încep mişcările de mase, startul se dă în valuri, până înţeleg şi eu unde trebuie să ajung rămân în coada plutonului. Adică aveam în faţă probabil minim 4-500 de alergători, floarea-florilor, din care peste 200 erau la traseul scurt şi plecau primii.

Se dă şi startul, mai molcom, este o denivelare neinspirată de la nişte protecţii de cabluri, peste care țopăim la fiecare tură, fiind mereu atenționați sonor si luminos de către organizatori.

Şi începe balamucul. Parcul IOR este probabil unul dintre cele mai întreţinute parcuri din Bucureşti, cu lumina rezonabilă şi o aglomeraţie total nerezonabilă indiferent de oră. Pe 3 metri lăţime de trotuar pe lângă lac se amestecă alegători, posesori de câini, biciclişti, plimbăreţi şamd.

Balamuc în toată regula. Îmi trebuie aproape un kilometru ca să pot să alerg un pic mai în voie, fără să sar în toate părţile, ca un greiere.

Din fericire parcul este bine luminat, voluntarii erau din belşug, se făcuse apel la biciclişti, zonele mai delicate de la pod erau dublate cu poliţişti (sau jandarmi?) şi se putea alerga decent. Pe urmă m-am liniştit. Era o mare fluorescentă de brăţări multicolore, era o căldură dintr-aia neplăcută, gâfâiam cu talent fără să îmi dau seama pe unde sunt în clasament şi dacă am de ce să trag. Ce să trag, am venit pentru distracţie.

poEra mişto, câţiva copii care încurajau, voluntarii erau pe fază, apoi au apărut şi inevitabilii melteni. Urmaşii lui Caragiale, cu burtă, şlapi şi miştouri de capitală, încercau să facă impresie în faţa divelor cu care târşâiau papucii, făcând şi ei glume de autobază pe seama alergătorilor şi alergătoarelor.

Pe urmă a apărut surpriza traseului, care părăsea lacul şi urca pe următoarea alee. Foarte mişto ideea, mi-a plăcut la nebunie. A adăugat un spor de dificultate şi necunoscut, cu două urcări (să fim serioşi, ceva de 7-8 m) şi două coborâri, a doua fiind prin poarta de finish.

Habar nu am în cât timp fac prima tură, dar constat cu mare întristare că viteza mea este mult mai mică decât îmi aminteam. Mă târăsc.

Traseul deja începe să fie mai aerisit (startul fusese la 21.30), în tura a două fac proba unei doze de glucoză de la Isostar. Am descoperit la un Gerar glucoza şi efectul ei rapid, era simplu de transportat şi avea efectul unui gel solid. O doză mă ţine cam 20-25 minute de energie cu efect aproape instantaneu. Glucoza Isostar este mult mai moale şi mai masticabila decât cea clasică şi în curând încep să uit de oboseală (da, na, apăruse un pic de oboseală după vreo 5 km, deşi alergam jenant de încet).

Am mai făcut ceva depăşiri şi am terminat cursa într-un ritm relativ constant, cu un timp care m-a cam disperat, aproape de 50 de minute. Hm, şi eu care speram sub 45 minute…

Traseul a avut un pic peste 10 km, am ocupat locul 4/12 la categoria M+50 şi 53/340 la general. Ca idee, podiumul de la categoria peste 50 de ani a fost în primii 5 clasaţi la general. Toţi cei trei fac în mod curent un maraton sub 3 ore, ca să înţelegem ce marfă se făcea odată, prin anii 1955-1963.

Locul meu 4 era la distanţă de vreo 8 minute de locul 3, nu cred că pot să spun că i-am suflat în ceafă. La finish iau medalia şi mă duc la adăpat, apoi plecăm spre casă.

Ca idee:

Nu am văzut niciodată atâta dexteritate la voluntarii care puneau apă sutelor de însetaţi. Sau cei care tăiau portocale, fără să le amestece cu degete, cu o viteză remarcabilă. Mulţi voluntari şi foarte experimentaţi, bravo. Mişto muzica. Mişto kit-ul, cu produse pentru articulaţii, din păcate utile şi necesare.

Organizare de top la un preţ relativ redus pentru înscrieri din timp. Mi-a plăcut că traseul nu a fost doar pe tură anostă de lac.

În acelaşi timp, acest mult-utilizat parc IOR pe mine nu mă prea tentează, este prea aglomerat şi neprietenos. Cred că doar cursa de la OldTownRace din toamna lui 2014 a avut un traseu mai aglomerat. Şi nu mi-a plăcut deloc modalitatea de înscriere.

De menţionat cronometrarea, care se face pe timp real, nu pe timp total. Treci covorul de start, se activează cipul. Ca la orice cursa, la sfârşit trebuie evitat să te mai întorci în zona de finish, că bagi semnale false în sistem.

Sâmbătă

Dimineaţă eram rupt, parcă dădusem toată noaptea din picioare. De bazineală nu am chef, iau cursiera şi plec aiurea. “Aiurea” se termină rapid dând ture pe la Arena Naţională. După vreo 30 km sunt complet înţepenit şi cu fundul rupt, aşa că sunt nevoit să fac o scurtă pauză. Apoi plec prin oraş, spre un Kiseleff pustiu şi înapoi spre casă. În total vreo 53 km.

Duminică

Probabil vreau să scot cuie din scândură cu fundul, altfel nu ştiu exact pentru ce mă antrenez. Iar bag şaua aia antipatică sub mine şi ajung tot la Arenă, apoi prin Pallady şi acasă, cu vreo 50 km. Rezist maxim 25-30 km fără oprire şi fără să mă dezmorţesc.

Deci fu cam aşa:

7000 m înotaţi, vreo 23 alergaţi şi vreo 125km pedalaţi în această săptămâna. Financiar se pare că plătesc circa 4.89 lei/km înotat în această săptămâna, kilometrul de alergare a fost moka, fiind din rămăşiţe de echipament sau donaţii, iar la cursieră am ajuns probabil la un 3,55 lei/km, am făcut doar vreo 450 km cu ea de când am luat-o. Foarte simplu, o bicicletă pe care o foloseşti este una ieftină, una care stă este o bicicletă scumpă.

Foto: Ovidiu Sălăvastru

Comments

comments

Previous

O nouă cursă. Oslea Night Ridge

Next

Știri pe scurt. Rezultatele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also