… desigur, e vorba de plăcerea unei alergări simple, fără pretenții de performanță, alături de prieteni, cu întăritoare ecologice și frișcă naturală la urmă. Printre coșmaruri post-operație, după plimbări scurte-scurte, continuu să visez. Așadar, jurnal bovaric de convalescent, săptămîna 3-9 iulie 2017.
Cu fiecare zi care trece mi se pare că operaţia pe coloană este un fleac şi devin tot mai curajos, pentru că memoria are picioare scurte.
Dacă stau bine să mă gândesc, trăiesc în ţara în care toţi conducătorii laudă medicii români dar la prima operaţie de care au nevoie o taie rapid în străinătate. Asta cred că spune totul despre încrederea pe care o au în sistemul sanitar pe care l-au construit şi pe care ni-l oferă.
Preşedinţi cu hernie de disc, premieri cu genunchi buşiţi în accidente de motocicletă sau baschet, primari cu dantură defectă, toţi au fugit afară din ţărişoara pe care o conduc atunci când au trebuit să se repare chirurgical. Deşi dantura lui Oprescu pusă prin Portugalia numai a reclamă nu arată. Poate a reclamă la Colgate Herbal, domnule castor. Singurul patriot, din acest punct de vedere, rămâne domnul Dragnea, care nu îşi face dantura afară. De fapt nu o face deloc.
Marea mea supărare în primele zile de suferinţă a venit în urma interdicţiilor medicale. Din păcate medicina modernă nu înghite remediile naturale şi tratamentele naturiste, doctorii vor numai ce ştiu ei şi ce au învăţat în facultate. Şi eu sunt selectiv, nu zic nu, am e-mailul plin de sfaturi cum să slăbesc, cum să îmi vindec monturile şi să nu mă mai pot dormi pe burtă trei zile din cauza gabaritului şi vârtoșeniei, dar acest gen de reţete trece direct în spam.
Singurul tratament pe care îl ştiu, recunosc şi accept vine direct de la daci şi se bazează pe fructe, care nu cred că au făcut rău nimănui. Evident, după ce au suportat fermentarea şi distilarea dublă, eventual şi o îmbătrânire naturală, în butoi de lemn ales. Mai ales dacă sunt aplicate înainte de masă sau înainte de culcare, să lucreze organismul în timpul somnului. Of, ce bună ar fi o doză de panaceu, cum aş uita de dureri, dar tratamentul cu antibiotice nu mă lasă să mă relaxez.
Luni
E, asta da noapte proastă. Coşmaruri, fac o mişcare greşită în somn şi îmi zăpăcesc coloana. Crispat de durere, parcă am primit un pumn în rinichi şi un cuţit în bucă, încerc să mă întorc şi mă înfig cu capul în noptieră, dau o arcadă în colţul noptierei de o mişc din loc, noptiera, zic. De obicei fac lucrurile temeinic, aşa că dau cât pot, de am senzaţia că s-a aprins lumina, sau poate or fi doar stelele verzi, dar acum mă doare fruntea de uit de spate. Nevasta se oferă să îmi pună un prosop ca să nu repet figura, nu am înţeles dacă pe noptieră sau să îmi învelească ţeasta cu un strat antişoc, eventul cu nişte bureţi de vase prinşi de sprâncene cu leucoplast.
Este a cincea zi după operaţie, teoretic puteam să ies la plimbare începând de duminică, dar nu am vrut să forţez şi am lăsat pe luni, că de luni încep toate angajamentele mari. Eh, luni plouă de zici că au venit musonii, potop de apă. Singura mişcare e să ajung până în balcon să mă uit la strada plină de maşini blocate. E mişto în balcon, dacă îmi pun ciorapii aia lungi de compresie şi pun o lampă roşie cred că atrag mai mulţi clienţi decât pe o stradă grea din Amsterdam. Sunt fascinat, banii fac orice. Să nu îmi spuneţi că ploaia asta este întâmplătoare şi că Soros nu este implicat în blocarea canalizării blondei de la PMB, că nu vă cred. Da, şi agenturili.
Marţi
Mă îmbrac hotărât, mă încalţ şi ies afară, prima zi de mobilizare. Pare simplu, dar când ies afară, după vreo cinci zile de uitat la pereţi-tavan-turul Franţei, mă ia o uşoară ameţeală. Încep să înţeleg noţiunea de agorafobie, spre surprinderea mea am un uşor vertij care mă va însoţi pe toată plimbarea. Plimbare scurtă, paşi mici şi cadenţă mare.
Miercuri, joi, vineri, sâmbătă
Ies în fiecare zi la câte o plimbare scurtă, cam 45 minute, footing rapid, mă scuzaţi de expresie. Iau la ochi orice posibil competitor şi fac tot posibilul să îl depăşesc, ceea ce de altfel nu este prea greu, restul lumii este la plimbare, doar eu sunt la competiţie.
Se pare că în echipamentul obligatoriu de concurs sunt incluse un nădrag bej până sub genunchi, pantofi sau sandale negre/maro închis (pentru sandale se primeşte bonus) şi şosete gri/bej/maro, după lungime cred că pot fi de compresie. Se completează cu cămaşă albă cu nişte pătrăţele şi cucoana aferentă. Consoarta cu forme asexuate are de obicei tot nădragi ¾, tunsă scurt, eventual permanent mărunt, cămaşă cu ceva floricele, de obicei pe culoare închisă, adaptată soarelui fierbinte. Cei mai gospodari fac escale de colectare corcoduşe, umblă cu satisfacţie cu plasele ticsite sau cu bidoane de 5 litri pline de corcodele coapte. În trei drumuri te asiguri probabil de câţiva litri de ţuică slabă, ceea ce îmi face iar poftă de produse distilate. Dacă îmi iau sandale cu ciorapi, împuşcaţi-mă.
Parcul arată cam jigărit, uitat de lume. Îmi place, rămâne parcul meu favorit, chiar dacă este plin de culturi de ciulini altoiţi şi brusturi gigantici.
Duminică
Se schimbă plimbarea cotidiană, rămâne cam aceeaşi distanţă de vreo 4,5km, dar de asta în cadrul TTR. A fost cursa cu numărul 100, ceea ce mi se pare remarcabil.
În urmă cu patru ani şi jumătate începuseră unele discuţii pe internet legate de concursuri, taxe din ce în ce mai mari. Orice răspuns dat de către organizatori era de genul celor care sunt şi acum, că toate concursurile se fac doar cu pasiune, că nu se câştigă, ba dimpotrivă, se pierd bani, şi nu în ultimul timp, că acei critici de ocazie nu au competenţa să judece acest vast şi complicat domeniu.
Cam aşa a apărut un prim cros de Crăciun, la care se găsea şi un ilegal dar plăcut vin fiert, apoi o alergare de ianuarie, botezată cam pretenţios “imorală şi ilegală”. Organizate de prieteni, cu un sistem de cronometrare manual, cu numere în miniatură, cu diplome on-line şi un clasament, păreau tot ce poate fi mai frumos, într-o variantă de pionierat din copilăria curselor gratuite. Iniţiativa atrăgea alergători, deşi era iarnă, frig, zăpadă, niciodată astea nu au fost motive care să te împiedice să alergi.
Habar nu am de ce am încercat să pun pe acestă idee amprenta unui club, ideea părea bună, dar de fapt a fost complet neinspirată și neacceptată. Îmi este greu să uit o opinie de genul “vrea să bage lumea în puşcărie”. Doamne fereşte. Aş vrea să pretind că eram animat de sentimente înalte, probabil era mai mult spirit de contradicţie, probabil că de fapt vroiam doar să îmi cultiv ego-ul, să demonstrez că se poate face un cros gratuit, ceea ce nimeni nu era interesat să facă. Şi să alerg.
Şi atunci a apărut eternul alergător, care visa numai alergare pe pâine, Florin Simion, cu conceptul Time Trial Running, şi a câştigat în lupta de idei. Start decalat, cursă de urmărire, concursul s-a transformat în antrenament competitiv, ca să prevenim eventuale reclamaţii de la binevoitori, amenzi de la poliţie etc. Numere mici de înscriere, să nu bată la ochi dacă apare poliţia, înregistrare video după care era întocmit clasamentul, apoi mii de poze start/finish, făcute de către fotografi voluntari, după care de asemenea era făcut și verificat clasamentul. Voluntariat a fost deviza.
Deşi am alergat de sute de ori în Tineretului, cel mai bun timp personal pe tură a fost făcut la TTR, faptul că ai mereu alergători în faţă te îmbie să te mobilizezi şi să îi depăşeşti.
Probabil vreo patru ani am participat la TTR vrând să demonstrez că se poate face şi aşa, o competiţie de casă, fără taxe şi fără să ai câştig.
M-a fascinat faptul că au venit sportivi foarte buni atraşi de concurs, m-a fascinat magnetismul cursei pentru voluntari. Atrage voluntari, a atras oameni care vor să dăruiască, să ajute, şi asta mi s-a părut minunat.
Acestea nu ar fi fost posibile fără Florin Simion, care a fost motorul şi inima TTR. A făcut rost de zeci de invitaţii gratuite la diferite curse, sute de litri de ceai, izotonic şi apă, zeci de litri de sucuri, sute de cadouri date la tombolă. O luptă mare, pe persoană fizică, poate singurul creator de acest gen pe persoană fizică, acum cu o echipa mai mare şi mai inimoasă ca oricând alături de el. Felicitări!
În rest, ce să zic, stau şi filozofez. Când am rămas la orizontală mă gândeam că voi termina vreo două cărţi care cer să fie citite de ceva în timp, dar nu am făcut decât să mă joc pe calculator, am făcut câteva PB-uri la jocuri uitate.
Acum mi se pare hilar ce schimbător în aspiraţii pot să fiu. În urmă cu doi ani nu visam decât să cobor sub XX minute la semimaraton, sub YY la maraton, anul trecut visam ceva duatlon, la începutul anului visam triatloane… Acum nu mai visez decât la genul “ce fericit aş fi să pot să fac câte o alergare de plăcere”. Ar fi bună şi aia.
Romanian
English