miercuri, aprilie 17 2024

O călătorie cu trenul e precum un alergător aflat la coada plutonului: se mișcă aparent greoi, însă are parte de o suferință aparte, dar și de o neașteptată bucurie.

a

Vanitatea alergătorului de cursă lungă e că nu există limite. În schimb, vanitatea călătorului de cursă lungă e convingerea sa că poate merge oricât de departe vrea – eventual, crezând că e primul om care face așa ceva – fără a se lăsa consumat de kilometri înghițiți.

Drumul, oricât de lung și de incitant ar fi, trebuie să aibă un punct terminus. La capătul drumului trebuie să se afle o linie de finiș sau o gară, pentru ca totul să aibă sens.

***

Paul Theroux e considerat unul din clasicii literaturii de călătorie. În 1975, la vârsta de 34 de ani, publică ”The Great Railway Bazaar” (traducere în română ”Bazarul pe roți – cu trenul prin Asia”, Polirom, 2015), ceea ce avea să devină cam cea mai importantă carte a sa.

bE un jurnal al celor patru luni petrecute de Theroux în tren(uri), plecând din Londra, via Istanbul, spre Turkmenistan, India, Ceylon (Sri Lanka), Vietnam (țară încă în război), Japonia apoi, pentru a se întoarce în Europa după ce a mers pe cea mai lungă cale ferată din lume (Transsiberianul, 9289 km).

E un drum lung, exotic și neobișnuit pentru standardele lumii grăbite de azi, împănat cu o mulțime de personaje, gânduri, istorisiri, toate defilând alert pe fundal de peisaje și zdrăngănit de roți, între opriri, mai lungi sau expeditive, în diferite gări. E un bazar de chipuri, gesturi, impresii.

De ce ar merge cineva cu trenul? O astfel de călătorie e pentru Theroux un prilej de a se mișca simultan în două universuri:

”Călătoria cu trenul îmi animă imaginația și, de obicei, îmi asigură acea solitudine de care am nevoie ca să-mi pun ordine în gânduri și să mi le notez: călătoresc cu ușurință pe două direcții, de-a lungul șinelor, în timp ce Asia se schimba în cadre prin dreptul ferestrei mele, și înăuntrul hotarelor unei lumi imaginare a memoriei și limbajului. Nu-mi pot închipui o combinație mai fericită”.

În fond, Theroux e un om ca oricare altul, se consideră spre exemplu tot de atât de intreprid ca majoritatea. Își recunoaște și asumă, însă, o latură – poate aceeași pentru care preferă trenurile – a sibaritului leneș și vulgar, care adoră să lase timpul să se scurgă alene pe lângă el, care bântuie lumea pentru plăcerea de a contempla, de a găsi și a se bucura de confort, care își justifică existența prin numărul de kilometri parcurși și prin mulțimea de persoane (sau personaje?) întâlnite.

Și trenurile sunt personaje în această călătorie. Sunt precum niște ființe vii, cu nume proprii, cu o rezonanță specifică: Orient Express, expresul Van Gölü, Frontier Mail, Grand Trunk Express, Talaimannar Mail, Săgeata Aurie spre Kuala Lumpur, Steaua Nordului spre Singapore, Pasărea Dimineţii spre Aomori, Superexpresul Hikori (Rază de soare) spre Kyoto etc.

Dar mai este un amănunt specific trenurilor. Spre deosebire de aerul aseptic și uniformizarea mijloacelor de transport contemporane, trenurile din cartea lui Theroux sunt dotate cu accesorii esențiale ale culturii respective:

”Trenurile thailandeze au vasul pentru duș cu dragonul de sticlă într-o parte, cele din Ceylon , vagonul rezervat preoților budiști, trenurile indiene au o bucătărie vegetariană și șase clase (care corespund castelor – n.m.), cele iraniene, covoroașe pentru rugăciune, trenurile din Malaysia au un bar cu tăiței, în Vietnam locomotivele au geamuri antiglonț (era încă război, am mai spus asta – n.m.), iar în fiecare vagon de tren din Rusia există un samovar. Bazarul pe roți, cu gadget-urile și cu pasagerii lui, reprezintă atât de complet societatea, încât să te urci în el înseamnă să fii pus față în față cu caracterul național”.

Cât despre gări, Theroux le consideră mici comunități, universuri în miniatură, locuri în care oameni și clase sociale care în mod normal nu s-ar intersecta, se ciocnesc inevitabil.c

Și pentru că tot am pomenit de oameni… Paul Theroux are talentul indiscutabil de a surprinde în tușe scurte, clare, oameni și întâmplări.

E un mizantrop care ține la confortul personal și la nevoia proprie de solitudine, dar e în același timp și un observator atent, care se apropie – cel mai adesea cu ironie și cu dorința de a contraria – de oameni, pe care îi provoacă să își spună povestea, să se devoaleze.

Desigur, trecând timp de patru luni prin atâtea lumi și culturi, traversând atâtea locuri, varietatea personajelor întâlnite e impresionantă. Un alt bazar de chipuri și gesturi: de la sumbre fețe prin Balcani (deh, era încă perioada comunistă – n.m.), până la proto-hipsteri (generația flower-power, de fapt) plecați să caute iluminare și jointuri în Nepal sau India, de la turcoaice ce privesc pieziș de pe sub iașmace negre, până la fete thailandeze ținând sfioase de mână soldați americani aflați în permisie, de la indieni murdari și vorbăreți, până la ruși melancolici, pierduți printre aburi de samovar sau de vodcă. Plus escroci, contrabandiști, spioni, aristocrați sau artiști.

Pare de necrezut, însă în periplul său, Theroux dă și peste un… maratonist. Acesta, un neamț aflat în expresul Van Golu ce plecase din Istanbul, se îndrepta spre Thailanda, unde avea o cursă. Era singurul nemulțumit și singurul grăbit din tren. Portretul nu e chiar măgulitor.

”Puteai să-l vezi la orice oră din zi făcând exerciții la clasa a doua. Pasiunea lui erau iaurtul și portocalele. Purta ținuta de concurs, un costum albastru cu fermoar și mergea pe vârfurile picioarelor.
–    Îmi pierd mințile, a zis el.
Era obișnuit să alerge 19 km pe zi.
–    Dacă trenul ăsta mai merge mult, o să îmi ies din formă.
Dintr-un motiv care mi-a scăpat, se ducea în Thailanda, să alerge. Fusese în Belucistan.
(….)
La ora șase dimineața am ajuns în Ankara, unde maratonistul a sărit din tren și a tras o tură de jogging furios, în susul și în josul peronului, pe lângă locomotivele garate. La prânz, în centrul Turciei, maratonistul mi-a zis că mâncase destul iaurt cât să-i ajungă până la granița cu Afganistanul, unde o să mai găsească”.

După patru luni de schimbat trenuri, pe Paul Theroux îl ajunge însă oboseala. Se simte ca biciuit, ca și cum fusese supus unui tratament cumplit, îndopându-se până la supradoză cu obiectul dependenței sale. Ajuns în ultima gară, privește la cele patru carnete cu însemnări pe care le ține în poală. Unul are pe el o pată de apă din Madras, peste un altul s-a vărsat borș, cel albastru are pe copertă o urmă circulară de la un pahar ud, iar culoarea celui roșu s-a decolorat până la roz sub soarele arzător al Turciei.

Petele sunt ca niște însemnări. Voiajul s-a încheiat, la fel și cartea. Carte care, recitită, începe așa:

”Încă din copilărie, când locuiam la o azvârlitură de băț de Boston și de Maine, rar mi s-a întâmplat să aud cum trece un tren fără să-mi doresc să urc în el…”.

***

La 33 de ani de la această călătorie, în 2006, Paul Theroux reface traseul parcurs în ”Bazarul pe roți” și scrie o nouă carte: „Ghost Train to the Eastern Star„.

Volumul ”Bazarul pe roți – cu trenul prin Asia” a apărut la editura Polirom, în colecția Hexagon – Cartea de călătorie (din care vom continua să prezentăm și alte volume), în traducerea Corneliei Marinescu.

 

Comments

comments

Previous

Recomandare. Maraton la Roșia Montană

Next

Știri pe scurt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also