luni, mai 20 2024

Cred că totul a început aici (vezi pe youtube), după o tură de alergare cu Ștefan Lungociu în care am bifat cele patru vârfuri din Arcul Brașovului chiar mă gândeam – ce fain ar fi un concurs.
Știu că mulți alergători au făcut traseul sau chiar o variantă mai scurtă, Twin Peaks, dar un concurs ar fi oficializat frumusețea traseului. Mai ales că, din punctul meu de vedere atinge cele mai frumoase puncte de belvedere ale Brașovului, fiecare cu perspectiva și farmecul lui. „Vânătorea de răsărituri” a devenit un sport pentru brașoveni, iar vârfurile astea sunt arena.

Așa că atunci când Mihaela Scântei, organizatoarea de la Brașov Marathon a spus: „Mă gândesc să facem și un ultramaraton”, aproape că nu am mai auzit motivația din spate. După o discuție inițială, mai mult la nivel de intenție, îi zic „Să știi că dacă ai vorbit serios cu ultramaratonul, mă ofer voluntar să ajut la conturarea traseului.” „Foarte bine, am reținut”

Fără să aștept un răspuns final, deja traseul începuse să îmi ocupe mintea în alergările solitare și nu numai. Un lucru mi-era clar – trebuia să includă Arcul Brașovului – Tâmpa, Postăvaru, Bunloc și Piatra Mare. Știam deja că provocarea va fi să unesc cele două zone, masivul Postăvaru și Piatra Mare. Când am făcut alergarea cu Ștefan, după ce am coborât din Piatra Mare pe la Tamina, am traversat DN1 și am urcat în Postăvaru pe Spinarea Calului. Ah ce traseu frumos de concurs ar fi ieșit. Dar un pod peste DN1, chiar și pentru câteva ore ar fi însemnat un efort logistic care ar fi depășit ca timp și bani mare parte din întregul concurs. Așa că trebuia să găsesc legătura, trecerea peste DN1.

Am încercat pe la Cotul Donului. Superb traseu de alergare din Postăvaru unit cu o zonă sălbatică din Piatra Mare, cu multe urme de urs. Trecerea s-ar fi făcut pe podul de cale ferată (probabil alte autorizații), dar care includea și o parte pietonală. Dar până să ajungi la zona sălbatică din Piatra Mare trebuie să faci o cursă cu obstacole cu infrastructura feroviară și grădinile și gardurile private. Mda, trecerea asta pot s-o tai de pe listă.

Piatra Mare e „parcul” din Săcele, așa că ce-ar fi să trec cumva din Brașov în Săcele? Cel mai rapid ar fi pe lângă fabrica de bere, peste liniile de cale ferată (iar!) și apoi pe străduțele din Săcele până în cartierul Bunloc și de-abia de-aici începe partea frumoasă. Dar sunt două probleme. Prima ar fi că e prea mult asfalt pentru gustul meu. A doua a apărut când am început să distribui posturile de direcționare de pe străduțele mai sus menționate. Prea multe posturi, prea mulți voluntari, prea mare interacțiunea mașini – alergători. Nici asta nu merge.

O altă variantă ar fi fost o trecere de pietoni din Predeal. Cobori din Postăvaru, prin Poiana Secuilor, traversezi DN1 în Predeal și apoi urci în Piatra Mare. Am mai făcut asta, chiar la un concurs, CPNT Challenge. Dar ăla este un concurs de aventură și orientare, BVM este un concurs de alergare montană. Pe lângă faptul că acea trecere de pietoni ar fi putut fi un blocaj al concursului, traseul se lungea destul de mult, logistica creștea simțitor, partea comună cu maratonul fiind foarte mică.

Una dintre primele variante pe care o observasem (și asta pe hartă, nu în teren) a fost o trecere pe sub DN1. Când nu poți să intri pe fereastră, gândește creativ și poate găsești un beci. Doar trebuia să verific și în teren, pentru că pe hartă părea promițător – puțin asfalt, aproape că treceai dintr-o pădure în alta, interacțiune minimă cu mașinile. Dar, întotdeauna există un dar, în teren situația arăta ca în filmele anilor 90 din Bronx. Mi-era clar că o să deranjez multe cutii de carton, afectând piața imobiliară zonală, dacă traseul va trece pe-acolo, dar nu prea aveam ce face, trecerea asta bifa prea multe căsuțe, ca să nu o includ. Eram convins că pentru voluntarii BVM o ecologizare a zonei nici nu s-ar fi încadrat în categoria provocare. Ulterior s-a dovedit că pariul meu era câștigător, în vreo 3 ore totul era lună.

Bun, am legătura. Așa că am început să alerg cu Călin Pugna și Dani Florea să unim și punctele. Trasee foarte faine prin zonă, dar din Culmea Răcădăului l-am ales pe cel mai bine marcat și mai clar. Deși emoții au existat când marcam din cauza mai multor copaci căzuți, dar salvamontiștii ne-au ajutat cu promptitudine.

De pe promenada din spatele grădinii zoologice până la Spitalul Sf Constantin nu mai exista marcaj turistic, dar să găsești o potecă clară într-o pădure aerisită și atât de aproape de oraș nu a fost dificil, ba chiar plăcut că am alergat cam toate potecile de pe-acolo.

Să recapitulăm un pic. Ai luat startul din Piața Sfatului, ai urcat Tâmpa, Postăvaru, ai coborât până la DN1 prin …, ai traversat pe sub drum, pe lângă râul Timiș și ai ajuns în Bunloc. De aici trebuie bifate vârfurile Bunloc și Piatra Mare. Era mai mult decât clar – triunghi roșu pe lângă vechea cabană Bunloc, traseul Bunloc Vertical Race, dar înainte de vârf mergi pe Șirul Stâncilor până la cabana Piatra Mare și apoi pe vârf, înapoi la cabană, dar de-aici pe unde? Familial? Cam banal, nu? Ai făcut patru vârfuri până aici în mai puțin de 12 ore, iar până la final nu mai ai decât o coborâre și aproape plat. Oare atât să fie? Nu ar fi păcat, când ai bifat atâtea în atât de puțin timp? De obicei la un concurs de alergare montană cireașa de pe tort e o urcare pieptiș pe care ți-o amintești chiar și anul următor. Ce-ar fi ca la BVM să îți aduci aminte de o coborâre și asta după ce ai atins patru maiestuoase vârfuri brașovene? E clar, coborârea pe lângă canion. E tehnică, poate nu mai e alergabilă după 50 de kilometri, dar e pur și simplu superbă. O probă de tehnică și măiestrie după patru tururi de forță. Chiar și dacă mergi pe valea aia, la final poți să spui că ai făcut-o și pe asta. Ultramaratonul BVM nu este un traseu lung sau dificil tehnic, așa a și fost conceput – pentru maratoniști montani care vor să treacă la nivelul următor. Dar gustul kilometrilor trebuie asezonați și cu scurte porțiuni tehnice, cum ar fi valea …

Din Dâmbu Morii mai trebuie doar să ne ferim de asfalt, așa că mergem pe sub pădure, iar pe sub podul de laDN1, și ne mai repetăm doar până pe promenada din spatele grădinii zoologice. De aici cât mai puțin asfalt și ajungem în culmea Răcădăului. Am mai încercat de aici să urc un pic pe culme și să cobor La Iepure pe niște șleauri nemarcate. Dar e deja noapte și de-abia așteaptă concurenții să ajungă la final. Așa că de-a dreptul prin pădurea din spatele blocurilor până la baraj. Inițial traseul continua până la izvorul de La Iepure pe o potecă de la marginea pădurii. Dar în iarna ce a urmat creionării traseului, au căzut mulți copaci și au acoperit cărarea. Ceea ce ne-a făcut să ne dăm seama că trecerea peste baraj oferă o nouă perspectivă, chiar mai bună. Și revenim în traseul de semimaraton, iar până la final roata Tâmpei nu mai pare decât o formalitate.

Pe lângă cele patru vârfuri mi-am dorit ca alergătorul să vadă că Brașovul este, ca în reclamă, un oraș de poveste și că găsești un colț de natură ce pare desprins din basm, chiar în spatele blocurilor. Nu știam dacă am reușit sau nu, până am primit primele impresii. Chiar de la primul alergător.

În ziua concursului, am fost mai mult în zona Bunloc-Răcădău ca să mă asigur că marcajele sunt în regulă, mai ales că zona este frecventată și „binevoitori” găsești peste tot. Eu i-am găsit pe traseu, din culmea Răcădăului până la baraj, la vreo 7 ore de la start. Nu i-am văzut, tocmai ce plecaseră. Cu tot cu marcaje. Frumoase marcaje, strălucitoare, reflectorizante, inscripționate cu BVM, îi înțeleg. Dar traseul? Ce facem cu traseul? Mai marcăm o dată. Și asta până să vină concurenții. Marcasem vreo jumătate din zona „curățată”, când văd primul concurent, pe Robert Hajnal. Sprint, până la următorul punct de balizaj, un nod rapid și din nou sprint. După vreo câteva sprinturi, Robert mă prinde din urmă. Încerc să mă scuz de lipsa marcajelor pentru încă vreo 2-300 de metri și asta repede, ca să nu îl țin din cursă. „Nu-i bai, am track”, dar mai degrabă el era interesat de altceva „Auzi, Adrian, cine a făcut traseul ăsta?” Hmmm, nu sună prea bine, mă gândesc, dar asta e, trebuie să îmi asum și criticile: „În mare parte eu, dar de ce?”, iar el îmi răspunde repede „Păi e foarte fain, eu nu cunoșteam vreo 40% din traseu!”. De la un alergător brașovean frecvent, aș fi fost mulțumit cu 10-15%. Ehe, Robert ai vrut să fii drăguț. Dar feedback-ul pare bun și din fericire nu a fost unic.

Feedback-ul a fost pozitiv și în ceea ce privește trecerea pe sub DN1 pentru care avusesem atâtea emoții. Chiar am auzit și „Mi-a plăcut pe unde am trecut DN1!” Nu aș fi mers până acolo, era suficient dacă nu era o „pată” pe restul traseului.

Sper să le facă concurenților tot atâta plăcere să alerge traseul cât mi-a făcut mie să îl descopăr, să unesc punctele, să îl alerg. Nu pot să uit să îi mulțumesc Mihaelei pentru că a crezut în idee și în mine, iar lui Dani și Călin pentru alergări, discuții și sfaturi. Dar în primul rând muuulte mulțumiri tuturor voluntarilor BVM, trecuți și viitori, fără de care această „nebunie” frumoasă nu ar fi posibilă.

Comments

comments

Previous

Alerg la Semimaratonul București

Next

Prima cursă de alergare montană din România?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also