Running Be(a)r

Duminica in familie. La alergare, desigur.

Adrian Ber mai 20, 2013

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Am petrecut duminica în familie. HM style. Nu are nici o legătură cu moda ci cu semimaratonul ce tocmai a avut loc la București. Și cum poți să îți începi mai bine duminica decât cu o alergare? Păi cu o alergare cu copiii.

de Adrian Ber

Am admirat de multe ori o mămică care alerga în IOR cu căruciorul. Așa că fără nici un antrenament în prealabil, mi-am zis că o să încerc și eu la semimaratonul București.

Cum a fost? Surprinzător, dar mai greu decât mă așteptam. Căruciorul în care au stat copiii mei, Ana și David, este unul de bicicletă, care poate fi transformat și în cărucior normal de plimbare. Sau de alergare, în cazul de față.

Dar fiind mai lat și cu roți mai mari este și un pic mai greu manevrabil. Așa că pentru control a trebuit să îmi țin mâinile tot timpul pe bara atașată. Ei și? Ați auzit de „butterfly effect”? Ținând mâinile în aceeași poziție, evident nu le poți mișca ordonat pe lângă corp pentru ajutor, șoldul nu beneficiază la rândul lui de o mișcare completă, partea superioară a corpului (triceps, deltoid, trapez) se încordează, iar respirația este și ea îngreunată.

Dar grea a fost și manevrarea căruciorului în sine. Și dacă tot am ajuns la partea asta, îmi cer scuze tuturor celor pe care i-am incomodat/lovit cu căruciorul. Nu asta a fost intenția mea, dar străzile erau mult prea mici pentru numărul de participanți în continuă creștere de la an la an.

O greșeală a fost că m-am așezat și mult prea în spate. Mi-a luat un minut jumătate numai să ajung la linia de start. Nu că aș fi putut să trec mai în față, pentru că organizatorii mi-au dat alt număr de concurs, așa că duminică am alergat sub numele de Alexandru-Marian. De ce? Cel mai probabil au fost și ei, ca și străzile, copleșiți de numărul de alergători. Oricum intenționam să alerg într-un timp de vreo 2 ore, neștiind cum e alergarea cu „remorcă”.

După primii 3-4 kilometri, când grupul de participanți s-a mai răsfirat, am început să depășesc mai ușor. „Oare e posibil să ne depășească? El cu cărucior și noi fără?” aud în jurul meu. „Păi nu se pune, nu vezi că îl trag copiii în față?” sau „Ei, păi mersi așa, cu 3 roți în plus„. Oricum trebuie să recunosc că am avut parte de ajutor. Când ajung aproape de Calea Victoriei, mă pregătesc sufletește pentru urcarea de acolo, iau o gură de apă dar nu apuc să îmi termin gândul că mă întâmpină aplauze frenetice din partea unui grup masiv de spectatori, aflați pe treptele Muzeului de Istorie: „Hai tăticu! Haide Adi! Bravo tăticu!”. Atât de mulți nu cred că am mai văzut la vreo alergare.

Ana, care și-a luat rolul de dătător de binețe în serios, le face cu mâna. David îi urmează exemplul și aplaudă și el. Încă o piatră luată de pe suflet. Cea mai mare grijă la începutul cursei a fost că se vor plictisi și nu voi mai putea termina cursa cu ei.

Așa că soția mea a fost echipa de suport, gata să îi preia pe copii, dacă e nevoie. Bine că nu a trebuit. Doar la un moment dat, David, fiind și mezinul, un pic plictisit, ar fi vrut să coboare. Câteva zig-zag-uri, apoi ridicat căruciorul pe două roți și, gata, plăcerea a revenit. „Meșcheria” pe două roți i-a plăcut mult Anei, așa că a mai trebuit să o mai repet de câteva ori până la final. Unde răbdarea le-a fost răsplătită cu câte o medalie din partea organizatorilor. Tati a primit și el o medalie, iar timpul nostru a fost de 1h:50min.

Ah, și pentru toți cei care m-au întrebat, copiii au trecut linia de sosire înaintea mea :). Sper ca peste ceva ani o să o treacă cu mult înaintea mea.

foto: Maria Ber (echipa de suport – mulțumiri!)

Comments

comments